Articole

CRONICA “SENIORULUI”: UN JUVENTIN APARTE

Am fost permanent mandru de alegerea mea. Si de ce nu as fi? A fost o optiune personala, un act intim de adeziune inflacarata. Eu iubeam istoria si latinitatea triumfatoare, Juventus le reprezenta pe ambele. Eu iubeam spiritul razboinic de sacrificiu, Juventus expunea combativitatea extrema la fiecare meci. Vedeam acel spirit de echipa, organizarea tactica ce apartinea mai mult ca orice legiunii romane. Da, eram un pusti hranit cu legende si eroi, unul dintre cei care pun conceptul mai presus decat trairea driblingului de efect. In cazul echipei favorite insa le aveam pe ambele. Imi gasisem identitatea fotbalistica. Nu am ales Juventus pentru ca Baggio, sau Del Piero, sau Zidane. NU! Am ales-o pentru ACEL STIL, ACEL SIMBOL, O FLACARA ETERNA CE CONSUMA TOTUL MAI PUTIN PROPRIA IMORTALITATE.

Anul a fost 1993 si din acel moment perceptia mea asupra fotbalului s-a schimbat radical. Aveam 12 ani, nu intelegeam nimic in profunzime, dar eram mai tantos decat un paun la imperechere. Eram juventin, infruntam pe oricine, pentru ca nimeni nu transmitea senzatia aia de forta emanata de acea fantastica echipa. Mai intai Trapattoni si apoi Lippi. Unul mai mult centurion, celalalt mai mult general, dar amandoi inconfundabili. De aici si pana la o doza fina de aroganta nu a fost decat un pas. Iar doza nu a scazut o data cu trecerea timpului. Cand dupa 20 de ani de la acel reper in timp intalneam un juventin mai tanar, unul care descoperise mitul de curand, aveam acea ranceda superioritate a “seniorului”, a celui “experimentat in esenta”. Ce sa inteleaga pustii astia de 20 de ani? I-au prins ei pe Vierchowod sau Ravanelli? Stiam eu mai bine, ei sa mai invete. Facila superficialitate paleste insa atunci cand intalnesti “un altfel de juventin”. Un adevarat SENIOR!

Genul de reper uman al unei altfel de epoci. Nostalgia straina a vremurilor trecute e intotdeauna darul umansimului. Vorbim aici de calitatea substantei unei persoane care se adapteaza curajos la modernism, fara a pierde insa bagajul cultural si eticheta aleasa a tineretii sale. Interactiunea cu un astfel de model nu poate decat sa declanseze acea contemplatie admirativa insotia de respect. Pentru ca oamenii firesti adora flerul celorlalti, clasa modestiei, cumpatarea si intelepciunea. Pentru ca si le doresc pentru sine, pentru ca averea cea mai de pret e HARUL UMAN.

     “Eh, daca ai sti tu de cate ori vanam bruma aceea de stiri despre alte campionate din SPORTUL…Numai ca sa aflu ceva despre Juventus, un rezultat, orice. Eram fan de prin’ 70, imi placea ca se numea <<Batrana Doamna>>, ca UTA, echipa pe care o simpatizam atunci la noi. Si avea clasa, domnule! Apoi a avut Platini, Boniek. Ii urmaream la Europene sau Mondiale la bulgari, ce vremuri, ce jucatori! Mereu am iubit Juventus pentru istorie, simbolistica, acea aristocratie arhitecturala”. Si asta fara ca SENIORUL sa aiba acces la facilitatile extraordinare ale epocii noastre. Cam bate de la distanta “suporterul din 1993”, nu-i asa? Asta da pasiune autentica. Asa da “iubire a conceptului”!

Seniorul este poate fresca cea mai vie a identitatii juventine si nu numai. Pentru ca “Batrana Doamna” nu poate atrage decat un “Cavaler al Elegantei”. Iar Seniorul este acea categorie aparte de juventini, cu stralucirea sa vintage aplicata fin, artizanal. E pasional fara a cadea in exces, intelege rivalitatea fara ura, concurenta fara adversitate. El nu e “ultras”, el este “un fan echilibrat“, el nu e impotriva cuiva anume, el mai acorda o sansa. O cultura a respectului si demnitatii de care sportul are atata nevoie. Aceste optiuni ascund o raportare realista la evenimente, dar guvernata de un pozitivism constructiv al unei inalte filozofiei de viata. Mai intai sa dam, apoi sa cerem. Iar Seniorul a incurajat permanent din coltul sau filozofic, indiscriminatoriu si imperturbabil. Substanta unui triumf  ia nastere si prin astfel de atitudini. Un nucleu puternic ascunde intotdeauna un lider ascuns, acel “timid de inalta clasa”. Un Pirlo daca vreti. Acesta este Seniorul si simpla sa prezenta acapareaza, polarizeraza, imbarbateaza.

Realizezi apoi ca iubesti omul inainte de toate. Faptul ca e si juventin e doar un bonus! Sigur, un astfel de club nu poate atrage decat caractere de gen, dar acesta este efectul firesc, nu cauza. Eleganta atrage eleganta, iar eticheta aleasa seduce doar spiritul celest. Libertatea de a intelege ca libertatea ta nu trebuie sa o ingradeasca pe a altuia. In acelasi timp crezul tau e inamovibil, indestructibil si e parte integranta a universului si personalitatii tale. Seniorul se identifica ferm cu ideile sale si le sustine cu tarie, fara ofense sau priviri taioase. Intotdeauna am admirat stapanirea de sine a Seniorului la meciurile grele. Ce OM! Din coltul sau nu se auzea niciun sunet, nicio imprecatie vulgara, doar lumina ochilor trada zbaterea interioara. Era acolo, alaturi de tine, inima sa batea la fel de tare, doar ca pe acordurile unei muzici de camera. Sau ale unei romante doar de el stiute. Nu e loc aici de vulgaritati, nu a fost niciodata. Bucuria golului insemna permanent zambetul acela larg ce eclipsa asistenta. Un singur zambet si un “bine, baieti!” era de ajuns. Normal, El e Seniorul! Si atunci devenea si reperul epocii noastre, nu doar a lui. Ce momente!

Iar umorul? Are intodeauna expresia sa nealterata, rezultat al contopirii designului emotional arhaic cu agitatia zgomotoasa a prezentului. Seniorul e UNIC si aici, nimeni nu il poate duplica. O ironie a sa e intotdeauna paterna insa, cu acel instinct excesiv de protector. Nu poate critica pe nimeni, are prea multa clasa, prefera o ironie fina si semnificatia devine limpede ca un cristal. Seniorul e mai mult ca oricand intruchiparea lui Gianni Agnelli pentru mine. Nu i-am spus-o niciodata, dar asa simt. Imi amintesc de povestea lui Paolo Di Canio in timpul aventurii sale la Juventus (da, a jucat si la Juventus, asa-i ca nu stiati, pustilor?).

Avocatul a vorbit mult cu Trapattoni in timpul unei vizite la Villar Perosa, in cantonamentul nostru. Eram toti foarte emotionati, era o persoana foarte importanta. <<O sa joace Di Canio?>> Trap a dat negativ din cap, avea nevoie de mai multa acoperire la mijloc pentru a contracara medianii lui Udinese. Aici intervine una dintre ironiile geniale ale Avocatului. << Di Canio e precum sampania, toti vor sa savureze bulele dupa masa>>. M-am simtit coplesit de atata consideratie, dar Avocatul a continuat: << Cand Di Canio intra in careu cu balonul si are un fundas inainte sunt fericit, pentru ca sunt convins de faptul ca pentru a-l opri e necesar un fault de penalty>>. Nu va imaginati cat de surazator eram in acele momente, dar partea finala a discursului m-a distrus! << Daca in careu insa nu e niciun fundas…atunci incep sa imi fac probleme pt ca cine stie unde ajunge mingea aia?>> Asta era Avocatul“. Iata modelul tipic de Senior si umorul sau.

Astazi joaca Giovinco? Ma bucur, e o veste excelenta, sunt un mare fan al lui. Uneori…e chiar fair-play sa dai o sansa si adversarului“. Nu gasiti similitudinea? Senorii isi au lumea lor, dimensiunea lor intangibila, atemporala. Ii asculti si te imbogatesti subit. Le stai in preajma si esti invaluit de acea esenta. Le asculti povestile si te proiectezi in lumea lor. Timpul trece mereu prea repede si simti un regret la constientizarea conceptului de finalitate. Si ce frumos scriu seniorii! O fac cu drag, din dorinta deloc egoista de a oferi, de a impartasi, de a comunica trairea din persoana lor. Au o dimensiune istorica aparte, EI au trait acele vremuri, inteleg si exprima altfel lucrurile. Fie ca e o tema de istorie sau una de pamflet social, sportiv, cuvintele se astern la fel de simplu, sincer si firesc. Virtutea corectitudinii se vede si aici. Nimic exacerbat, nimic fals, nimic ieftin. Doar El, Seniorul, expunandu-se generos. De dragul de a transmite amorul sau pentru sport si nu numai generatiilor urmatoare. E reconfortant sa stii ca maine vei regasi cronica sa disponibila. Un moment de buna-dispozitie original si proaspat. E linistitor sa ii ceri parerea maine si sa astepti judecata sa echilibrata, impartiala. Maine are o intodeauna o semnificatie pozitiva. Dar cand nu mai exista maine?

Cand cortina se lasa neiertatoare peste o capodopera nu a teatrului, ci a vietii? Ce faci atunci? Ramai “in sala” cu acea expresie statica zavorata pe chip. Condeiul nu va mai asterne o noua pagina, iar rasul a inghetat crispat intr-un colt al gurii. Refuzi sa accepti, negarea e prima arma de autoaparare. Nu ti-a placut finalul, niciodata nu iti place. Cine a scris epilogul asta oribil? Ar trebui sa se joace la infinit in fiecare zi, in fiecare seara, are atatea de oferit! Juventus are nevoie de Seniorul sau! Eu am nevoie de SENIORUL MEU! Cine a scris piesa asta? Si in momente de gen iti aduci aminte de lectia ECHILIBRULUI, A UMANITATII. Te ridici muscandu-ti buzele pana la sange si aplauzi. APLAUZI INTREAGA OPERA, nicidecum finalul. Aplauzi ceea ce deja a intiparit in tine. Zestrea umanitatii firesti, puterea exemplului, culoarea aceea inimitabila a spiritului. Si nu e doar o culoare, e o paleta intreaga! Aplauzi, desi cu fiecare bataie din palme simti ca pierzi si castigi deopotriva. Seniorul insa nu are sfarsit…EL ESTE TIMPUL! ESTE ACEA FLACARA A JUVENTINITATII! Din pacate lipsita de dimensiunea imortalitatii…ATAT I-A LIPSIT!

FINO ALLA FINE!

IN MEMORIAM BEBE NICOLAESCU!