Carlo Bigatto s-a nascut la 29 august 1895 in Balzola, provincia Alessanndria, cu 2 ani inaintea infiintarii clubului la care avea sa-si desfasoare intreaga activitate. In anul 1913, la numai 18 ani, devine jucatorul lui Juventus, iar cativa ani mai tarziu, spun statisticile, devine primul capitan oficial al echipei. In sezonul 1925-1926 castiga impreuna cu echipa al doilea titlu de campioana din istoria clubului, dupa 20 de ani de asteptare, iar in sezonul 1930-1931, pe al treilea si totodata ultimul Scudetto ca jucator, retragandu-se in glorie, la 36 de ani, dupa 232 (dupa alte surse 237) de partide jucate ca mijlocas apoi ca aparator, in care a inscris doar o singura data. Intre anii 1925-1927, devine component al echipei nationale, sub culorile careia a disputat 5 partide.
In ultima parte a sezonului 1934-1935 preia echipa in calitate de antrenor si dupa o cursa palpitanta cap la cap cu Internazionale Milano, reuseste sa o depaseasca la final cu 2 puncte si sa castige al saptelea Scudetto din istoria clubului si ultimul din incredibila serie de 5 consecutive, retragandu-se astfel pentru a doua oara in glorie, de data aceasta ca antrenor. A mai detinut si alte functii de conducere in cadrul clubului,
Cronicile vremii spun ca Bigatto era un fumator inrait, dar si un iremediabil indragostit de culorile clubului, unde activa ca jucator amator, el fiind de fapt sofer. Au ramas memorabile cuvintele lui spuse atunci cand clubul a vrut sa-l plateasca: „Cum pot ei sa-mi plateasca dragostea mea pentru echipa?” Se mai spune ca in “epoca Bigatto” Juventus a inceput sa devina o echipa ce nu mai semana cu celelalte, fotbalistii jucau din dragoste pentru culori, traiau in simplitate si modestie, uniti de o stare de spirit aparte, predecesoarea a ceea ce azi toata lumea o stie ca “Spirito Juve”. Si asta in ciuda faptului ca in 1923, familia Agnelli s-a implicat in gestionarea clubului, sau poate tocmai de aceea…ramane un mister, dar unul placut.
Spunea un ziarist contemporan: „Cand te uiti la chipul lui Bigatto, primul care iti vine in memorie este Paolo Montero: o figură fermă, brutală, fără compromisuri, feroce,respectat de prieteni dar si de adversari.” Si totusi…carismatic, zic altii. Asa a ramas in inimile tuturor celor care l-au cunoscut. S-a stins din viata la 16 septembrie 1942, la Torino, la numai 47 de ani, dupa o grea suferinta.