Cei care au văzut măcar un meci alături de mine știu că n-am fost nici cel mai mare suporter al lui Antonio Conte și al 3-5-2-ului care m-a ținut treaz noaptea, dar în mod sigur nu m-am bucurat să-l văd plecând. Nu o să-i cânt serenade și nici nu o să-l bag în mormânt pe Max Allegri, e încă prea devreme pentru concluzii.
Ce voi face, însă, este să traduc pe cât pot de bine cuvintele unui mare jucător cu o barbă impresionantă – cuvintele lui Andrea Pirlo despre fenomenul și experiența care a fost Antonio Conte. Aceste cuvinte sunt în cartea lui Andrea, ”Gândesc, deci joc” (2013), pe care o recomand din toată inima. Unii poate vă veți regăsi în ceea ce spune Mozart.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Mă consider un om în mod particular norocos: îl cunosc pe Antonio Conte. Am lucrat cu mulți antrenori la viața mea, iar el rămâne cel care m-a surprins cel mai tare. Un scurt discurs, câteva simple cuvinte, de atât a fost nevoie din partea lui ca să-mi câștige respectul și să mă convingă – pe mine și tot Juventus-ul, o planetă pe care am coborât amândoi cam în același timp.
În prima noastră zi de cantonament în munții Bardonecchia, i-a adunat pe toți în sală pentru a se prezenta. Avea deja niște venin pregătit pentru noi, iar altitudinea nici vorbă să-i cauzeze vreo problemă. Cred că așa e treaba cu viperele.
Băieți, am terminat pe 7 în fiecare din ultimele două sezoane. Asta-i o nebunie, o atrocitate absolută. Nu am revenit aici pentru așa ceva. E cazul să încetăm să fim de rahat.
După doar câteva minute, a deslușit tot misterul. Un lucru era clar: se purta precum un urs cu o durere de cap. Cum spunem noi italienii, aveva un diavolo per capello (tr. „avea un drac în loc de păr”, „avea draci pe cap”), iar dacă părul era fals, diavolul era 100% real și făcut dintr-un material imposibil de replicat.
Fiecare individ de aici a fost slab în ultimele sezoane. Avem nevoie să ne revenim și să devenim din nou Juve. Să întoarcem barca asta roată nu e o rugăminte politicoasă: este un ordin, o obligație morală. Voi nu trebuie să faceți decât un singur lucru, care e destul de simplu: să mă urmați.
Prima noastră impresie a fost absolut corectă. Când Conte vorbește, cuvintele lui te iau cu asalt. Trec cu forța prin ușile din mintea ta, adesea chiar violent, și se stabilesc undeva adânc în sine. Am pierdut șirul de câte ori am spus „drace, Conte iar a zis ceva la marele fix astăzi.”
Ascultați cu atenție, băieți, pentru că n-am terminat. Băgați la cap că trebuie să revenim la nivelurile de care aparținem, cele inscripționate în istoria acestui club. Ar fi criminal pentru noi să nu terminăm în top trei anul acesta.
Natural, am câștigat primul scudetto chiar anul acela și a fost în întregime meritul lui. Succesul era tot al lui, un triumf al nebuniei care era cu mult peste așteptările tuturor. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel, având exemplul lui în fiecare zi. Conte era posedat, esența lui Juventus în sine ardea adânc în sufletul lui.
Voi toți aveți nevoie de aceeași furie pe care o am și eu. Punct.
Mesajul lui a fost scurt și la obiect, un pic ca o telegramă – cu siguranță cel mai convingător pe care l-am primit eu vreodată. Conte nu e un guru, nici magician, în ciuda faptului că mai scotea din pălărie câte un discurs nebunesc. Faci ce spune sau nu joci. Merge la viteza Conte, iar noi îl urmăm ținând pasul. Era obsedat de fiecare detaliu, îl exploata în avantajul său. Când se uita la tactici, ne obliga să vizionăm material cu orele, explicând iar și iar unde și cum am greșit ceva. Era pur și simplu alergic la erori (poate până la disperare), iar eu mă rog în fiecare zi să nu se găsească vreodată leacul.
Pe terenul de antrenament de la Vinovo câștigam foarte des, pentru simplul fapt că nu jucam împotriva nimănui. De luni până vineri, opoziția nu există. Ne ținea în meciuri de 11 vs. Nimeni, făcându-ne să repetăm aceleași mișcări timp de trei sferturi de oră, până când vedea că încep să meargă iar nouă ni se făcea rău. De-aia câștigăm și 11 vs. 11. Dacă Arrigo Sacchi a fost un geniu, asta ce îl face pe Conte? Mă așteptam să fie bun, dar nu atât de bun. Știam că va fi dur, dedicat, carismatic, dar mulți alți antrenori ar avea de învățat de la el în materie de tehnică și atenție tactică.
Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș schimba un singur lucru: n-aș mai fi ales locul de lângă Buffon în vestiar. E exact cel din dreptul ușii și totodată cel mai periculos loc din Torino, mai ales la jumătatea meciului. Chiar și atunci când câștigam, Conte vuia înăuntru și arunca drept în zid (implicit, în micul meu colț) orice-i pica în mână: cel mai des sticle de apă pline. Apă acidulată. Apă foarte acidulată. Cu el totul era o furie. Niciodată nu era fericit – mereu exista un detaliu care nu a ieșit exact cum și-a imaginat. Putea să vadă în avans ce urma să se petreacă în cele 45 de minute rămase. Pierdeam cu Milan la un moment dat, iar asta pentru el nu avea sens:
„Pierdem cu ei! Cu ei! Nu înțeleg de ce nu-i batem! Nici măcar nu sunt în stare să joace!”
La final de meci, era cu totul altă poveste: dispărea cu totul. Foarte rar mai venea să schimbe două vorbe, dar numai dacă eram învingători. Cel mai rău era noaptea, când era singur cu gândurile lui. Bea tot felul de prostii ca să-i ajute somnul, de parcă efectiv ar fi jucat pe teren. Era exact la fel și când era jucător. Se chinuie să adoarmă și ia totul la bani mărunți în repetate rânduri. E un chin interior fără început sau sfârșit, un fel de cântec care se repetă în care nu poți distinge prima strofă de ultima, doar refrenul. E complet implicat în slujba lui, ceea ce îi și oferă satisfacție. N-am înțeles niciodată dacă e antrenorul sau fanul care își ocupă locul pe bancă, dar cu siguranță e cineva care face o diferență.
A reușit să se facă auzit și în timpul scandalului Calcioscommesse. Puteai să-ți dai seama că simțea toată neplăcerea miercurea, sâmbăta și duminica – acelea sunt cele mai importante zile pentru echipă iar el nu avea voie să ne fie alături. Îl înnebunea că nu putea să bage capul în vestiar (să zicem doar că a ajuns acolo din greșeală de câteva ori). Absența lui era evidentă la pauză, însă Angelo Alessio și Massimo Carrerra făceau pur și simplu ce le spunea. Nu aveau nici multă libertate în interviurile de după meci: Conte le dădea ideile și cuvintele, iar ei doar le dădeau o față.
Nu l-am văzut nici măcar o dată să plângă sau să fie supărat în toată perioada aceea. Chiar înainte de sentință, noi eram în cantonament în China iar tensiunea era clară pe fața lui. Toată ziua stătea la telefon cu avocații. Niciodată n-a intrat în detalii cu noi, jucătorii; era foarte iscusit în a separa problemele sale de noi și a face să pară că nimic nu se schimbase.
O singură dată, chiar înainte ca bomba să se declanșeze, a cerut ajutorul liderilor. Eram și eu acolo cu Buffon, Giorgio Chiellini și Claudio Marchisio.
Băieți, e un moment dificil. Trebuie să-mi dați o mână de ajutor, mai mult acum decât oricând. Dați tot ce aveți la antrenament și la meciuri când eu nu sunt acolo, să fiți voi cei care îi țineți pe băieți atenți și în formă. Nu leneviți. Nu lăsați tot ce am construit să se ducă naibii într-o suflare.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Nu cred că există cineva care l-ar putea descrie cu atât de multă acuratețe pe actualul selecționer FIGC, cu bune și cu rele. Antonio a luat un loc lângă Alessandro Del Piero pe banca legendelor care au fost, mai mult sau mai puțin, izgonite de către o conducere ce nu a găsit un echilibru între eficiență și recunoștință. Grazie, Mister! Ne vedem la Euro!
8 gânduri despre “Andrea Despre Antonio – Maestro Despre Mister”
Grinta l-a remarcat si ca fotbalist, nu numai ca antrenor. A facut treaba buna in primul sezon si a motivat extraordinar echipa. Apoi au aparut fracturile de logica si s-au vazut minusurile mari. Gestul din vara asta il aseaza oriunde insa, numai alaturi de Alessandro Del Piero nu. O comparatie destul de nefericita din punctul meu de vedere. Alessandro nu a lasat echipa in momente de criza profunda, altii au plecat la prima nemultumire. SI din cate am vazut ulterior motivele inventate de aparatorii sai nu au stat in picioare. Multumim Conte pentru activitatea ca fotbalist si primul Scudetto (celelalte doua erau logice dupa valoarea lotului si posibilitatile reduse ale competitoarelor), DAR LEGENDA NU VEI FI NICIODATA!
Nu l-am numit așa numai datorită timpului petrecut cu Juve ca antrenor, ci predominant pentru ceea ce a făcut ca jucător. Mi-e teamă că încăpățânarea care a dus la rămas bun-ul final nu o vom mai regăsi prea curând. La bine sau la rău, cu toate capriciile lui, era al 14-lea om (că al 12-lea erau fanii, iar în Italia arbitrii mai erau al 13-lea 🙂 ) și de asta vom duce lipsă.
Foarte interesant pasajul. Desi s-a discutat si paradiscutat subiectul Conte ramane deschis. Nu pot insa sa nu fiu de acord cu observatia lui Flavius si anume comparatia cam fortata cu un ZEU. Ramane in istorie insa cu siguranta. La mai mare, Mihnea.
Daca privesti doar realizarile, il putem privi pe Conte ca fiind legendar, ca fiind intradevar cel mai grandios antrenor. 3 sezoane la Juve in care a castigat titlul de fiecare data, asadar 3 scudetto consecutive, plus 2 Supercupe castigate plus cateva recorduri fabuloase cu el pe banca. Un campionat castigat „undefeatead”, altul stabilind un record de puncte pt. Serie A si totodata in acea editie reusind sa castige toate meciurile de campionat disputate pe propriul teren. Chiar si la nivel de meciuri oficiale, indiferent de competitie, de la ultima infrangere pe Juventus Stadium (0-2 cu Bayern) s-au strans pana acum 30 de meciuri fara infrangere si e posibil ca numarul lor sa creasca.
Dar cum e logic, hai sa analizam si contextul, mai aruncam o privire asupra altor detalii, mai luam in calcul si alti factori. Pe cat de mare succesul in campionat si pe cat de rasunatoare recordurile stabilite la nivel de Serie A, pe-atat de deficitar ca realizari si statistici in Europa. Dpdv al cifrelor 11V, 8E si 5 infrangeri … not so great, De luat in calcul si ca cifrele au fost imbunatatie de victoriile din Europa League dar chiar si asa, tot nu-s prea grozave. Chiar si asa, procentajul victoriilor e sub 50%, mai exact 11 din 24. De mentionat si ca din acest total de 24 meciuri, cu echipe grele, de renume am avut doar 6 partide, 3 duble manse: prima Chelsea, apoi Bayern si Real. In rest, nicio echipa macar la nivelul nostru: din orice punct de vedere analizezi Sahtior, Copenhaga, Galatasaray, Nordshaelland, Celtic, Trabzon, Fiorentina, Lyon, Benfica sunt sub Juve. Ca realizari, nici macar sa treci de grupele UCL e un minus crunt, la fel neputinta dovedita in dubla mansa cu Bayern, macar in retur asteptam sa vad o reactie, macar sa incerci sa pui presiune, sa dai emotii adversarului, sa fie acolo putina lupta. Nimic din toate astea, ncii macar un gol de onoare. Iar in Europa League, dupa ce te-ai chinuit atat , desi nu-i Liga, totusi era un trofeu european si o finala ce urma sa se joace tocmai pe propriul stadion… Te-ai impiedicat in penultimul act al competitiei unde aveai nevoie de-o victorie pe propriul teren. Chiar si una la limita, un amarat de 1-0 era bun. La ce folos si ce relevanta mai au toate cele 19V din 19 posibile obtinute in campionat pe propriul teren, daca in Europa ai facut un 2-2 acasa cu Galeata (asta cand mai erau 5 minute si bateai 2-1) si un 0-0 cu Benfica, asta avand si om in plus aproape jumatate de ora. Practic aceste 2 rezultate au dus la marile dezamagiri: ratarea optimilor Ligii si necalificarea in finala Europa League. Europa League unde, eu am vazut jocul si cu toate ca am avut adversari precum Trabzon sau Lyon, n-au fost deloc partide exaltante, chiar au fost victorii chinuite. Nici macar cu acestia n-am vazut meciuri castigate de-o maniera categorica, in urma unui joc controlat, exuberant dar si frumos. Au venit asa pe norocul echipei mari, pe diferenta uriasa intre echipe.
Apoi, strict la nivel de campionat, dupa cum remarca si Flavius, ultimele 2 Scudetti au fost mai mult decat logice. Succese splendide si acelea dar tocmai aceasta ambitie a lui Conte de a stabili recordul de puncte n-a fost benfica, pardon: benefica. Apoi, in legatura cu celalt record, cel al casigarii tuturor partidelor de campionat pe propriul teren. La ce bun? La ce bun cand in min 56 aveai 3-0 cu Inter si in loc sa le dai umilinta, sa faci un rezultat care sa ramana in istorie, preferi sa joci economicos, terminandu-se la final 3-1. Preferam de 10 ori mai bine un 6-7 la zero (cam pe-acolo se–ndreptau lucrurile) si eventual s-o lasi mai moale urmatoarele meciuri, daca intradevar era nevoie.
Dupa primul sezon si pentru mine au inceput sa se vada minusurile. Totul a inceput cu alungarea lui Del Piero. Ca sa i se faca loc lui Giovinco?!! Inteleg, daca aduceai un jucator cu adevarta de perspectiva care sa creasca, care avea nevoie de meciuri … Dar chiar si asa, Delpi a dovedit-o foarte bine ca se impaca cu orice situatie… El, il vero si unico capitano, a intrat prin min 88 cu Fulham la 4-1 cand nu mai puteai face nimic. Pe-urma, tot Conte a fost cel care a renuntat la Estigaribbia ca sa-l vada pe alt „preferat” al sau: De Ceglie. Dar la cat de lemn e asta, clar pana si Conte a vrut altceva. Mai greu s-a lamurit de Vucinic. Caceres, daca nu era accidentarea lui Barzagli, cine stie… Acelasi Caceres care se dovedeste a fi dupa Barza si Chiellini cel mai bun aparator al nostru. Si poate juca si-n banda! Si desi l-am vazut doar de vreo 2 ori la noi pe acea pozitie, clar e mai bun chiar si decat Lichteiner, daramite decat Isla. Apoi, domnul cu casetele. Eu si toti cei care au vrut sa observa, a fost de-ajuns meiul pe viu ca sa se lamureasca de Mucinic si Gioperdo. Cu tot cu reluari, si tot insista cu ei?!! Cam asta e „marele strateg”. Un antrenor care in 3 ani de zile, l-am vazut facnd poate in maxim 4 partide schimbari care sa modifice soarta meciului in favoarea noastra. Acelasi „geniu” care dupa ce s-a vazut in primul sezon european ca apararea in 3 nu-i tocmai ok la acest nivel, a continuat tot la fel si sez. urmator. Frate, cand nicio echipa de top din Europa, nici o echipa cu realizari in Liga (macar semi) nu joaca decat cu 4 fundasi, tu crezi ca ai reinventat roata… AI REINVENTAT PULA! Tot in prmul sezon, Matri marca gol dupa gol si „expertul” se trezeste ca e mai bun Boriello. Dupa 3-4 etape in care n-a marcat, tot cu Boriello inainte. Acuma logic, ca pana la urma o sa inscrie. Dar sa nu uitam, la meciul cu Milan, Matri, venit de pe banca dupa ce Boriello a fost inexistent, cu juma de ora la dispozitie: te-a salvat. Quagliarella n-a fost trecut pe lista pt. UEFA ca sa aibe loc Vucinic si Gioperdo. Quagliarella-golghetterul echipei in Europa, Vucinic nu stiu daca a dat mai mult de-un gol.
Mircea, are multe alegeri stranii Conte in perioada sa la Juventus. L-au salvat rezultatele notabile intr-un campionat vlaguit si fara personalitate. Toti se asezau in aparare pe 2 lini si punand presiune constanta cu individualitatile noastre intra mingea pana la urma. In Europa insa situatia a stat altfel pentru ca in Europa e stil eliminatoriu, acolo e altceva, trebuie sa te adaptezi. Lucru pe care COnte nu a putut si nu a stiut sa il faca. Ai remarcat bine Del Piero–Giovinco, Vucinic–Quagliarella, De Ceglie-Estigarribia, as adauga Boriello–Matri si cate si mai cate? Toate alegeri eronate ale lui COnte. Incapatanarea nu e mereu un luru pozitiv si Europa i-a trantit usa in nas. Iar modul cum a plecat si declaratia facuta il aseaza oriunde numai printre legende nu. Mia legenda e Davids decat el, sa fim seriosi! A fost bun ca jucator, juventin curat, dar legenda? Exagerat! Apreciez si eu insa muca depusa de Mihnea, cartea merita cu siguranta toata atentia. E o placere sa devorezi fiecare capitol.
Strict pt. Pirlo, e adevarat ca sub bagheta lui Conte acesta a renascut. Dar pe-atat de adevarat si ca echipa era dependenta in mare masura de Mozart,
foarte interesant, mersi Mihnea…Poate mai recidivezi, ce zici?
Mihnea, nu te-am felicitat pt. articol. Per total multe lucruri bune si clar interesante. La discursuri, evident Conte a fost un maestru, abilitatile sale de motivator, grinta, nu i le contesta nimeni. Iar Pirlo, ale carui calitati erau cunoscute, stiindu-se ca e un regista excelent, a devenit unul exceptional sub bagheta lui Conte. In primul sezon meritand chiar Balonul de Aur… Cu Antonio pe banca, Pirlo chiar a revenit la o a doua tinerete si indiscutabil, Conte a reusit sa-i foloseasca calitatile mai bine decat oricine altcineva.