“Ca sa atingi cerul cu degetele, trebuie sa ramai cu picioarele pe pamant”. Nu sunt vorbele vreunui filozof ci ale unui om simplu, modest si onest, care atunci cand chiar a atins cerul cu degetele a ramas cu picioarele pe pamant. Numele lui: Angelo Di Livio, care a rostit aceste cuvinte atunci cand a ajuns la Juventus, venind de… nicaieri. Avea deja 27 de ani cand a debutat in Serie A si nu oriunde ci la cel mai titrat club de fotbal al Italiei, Juventus, varsta la care alti fotbalisti aveau deja vitrina plina de trofee. Dar, din fericire, nici vremea lui nu trecuse inca…
A pornit greu in viata. Nascut la Roma la 26 iulie 1966 in cartierul Bufalotta, a terminat 8 clase dupa care a inceput sa lucreze intr-un magazin de obiecte de uz casnic, apoi in unul de pantofi. Dupa amiaza fugea la antrenamente pentru ca juca fotbal in echipa cartierului. A trebuit sa faca multe sacrificii, dar a invatat sa pretuiasca si cel mai mic lucru dobandit. Asa a ajuns la tineretul Romei in 1981 si se parea ca in sfarsit va incepe o cariera mult visata. Dar Roma nu l-a mai vrut si din pacate a inceput un lung pelerinaj prin Serile B si C timp de 10 ani, mai intai la Regiana, apoi la Nocerina, Perugia si din 1989 la Padova.
http://www.youtube.com/watch?v=LOpUrvRjDTQ
Aici s-a imprietenit cu un pusti de 19 ani, modest, timid, ascultator si respectuos, dar extrem de talentat, pe care deseori il lua cu masina lui la antrenamente, alaturi de care a jucat 3 ani si datorita caruia viata sa se va schima radical. Pustiul era Alessandro Del Piero, de care prin 1993 incepuse sa se intereseze Juventus. Si a venit acea frumoasa zi de august a anului 1993, cand, in cadrul contractului de transfer al lui Del Piero la Torino, Juventus trebuia sa joace un meci amical la Padova. Dar Trapattoni era si in cautarea unei aripi drepte. Boniperti aflase de la prietenul sau, directorul sportiv al Padovei, Piero Aggradi cu care fusese coechipier la Juventus prin anii ’50, ca are un astfel de jucator, asa ca l-a sunat la Padova pe Trapattoni si i-a spus: “daca tot esti acolo, arunca o privire si la Di Livio”. Angelo a aflat de acest lucru dupa meci, de la Aggradi, dar el isi facuse treaba bine in teren, “duelandu-se” frumos cu Andreea Fortunato. Trapattoni a fost incantat de jocul lui Di Livio si l-a luat si pe el pentru 4 miliarde de lire, titularizandu-l o luna mai tarziu contra Romei pe Olimpico, in fata rudelor si prietenilor.
“Traiam un vis frumos din care nu vroiam sa ma trezesc” spunea Angelo cand a imbracat tricoul bianconero. Si a continuat: “Faptul ca am ajuns sa joc in Serie A si inca la Juventus, il datorez antrenorului Padovei, Sandreani si directorului Aggradi, carora nu voi inceta sa le multumesc.”
Drumul de la Padova la Torino parca nu se mai termina in acea zi. A fost primit in biroul lui Boniperti care i-a spus sec: “Sa tii minte ca pentru Juventus, locul doi nu exista” si l-a trimis la tuns pentru ca avea o “coafura” stil “Duran Duran”…
Porecla de “il soldatino” i-a dat-o Roberto Baggio, atat datorita taliei sale (1,73 m) cat mai ales modului in care alerga, dar si devotamentului sau pentru culorile clubului.
Toata lumea ii spunea asa, chiar si sotia si fiica lui, care in timp ce se uitau la televizor la un meci in care juca el, a exclamat “Uite mama ce mic e tata!” Povestea Angelo legat de acest episod: “Paream asa mic deoarece in timpul intonarii imnului, stateam intre Peruzzi si Maldini, iar cand operatorul TV cu camera a ajuns in dreptul meu, a trebuit sa o coboare ca sa ma prinda in cadru, pentru a nu parea ca Italia joaca in 10…”
La juventus a trait momente magice alaturi de prietenul sau Del Piero, despre care spunea: “Nu am clasa lui, eu incerc sa fiu util in alt mod”. Nu va uita niciodata clipele unice cand a ridicat deasupra capului Cupa de campion al Italiei in 1995, 1997 si 1998, cand a strans la piept Cupa Italiei in 1995 si Supercupa Italiei in 1995 si 1997, cand a sarutat Supercupa Europei si Cupa Intercontinentala in 1996 si cand a varsat o lacrima a bucuriei pe cel mai de pret trofeu al carierei sale, Cupa Ligii Campionilor in 1996, la 30 de ani
A avut onoarea sa evolueze in Echipa Nationala de 40 de ori, cu care a castigat Medalia de Argint la Europenele din 2000. A facut-o cu acceasi determinare si pasiune ca la Juventus.
Anul 1999 a insemnat momentul despartirii de Juventus, o despartire plina de regrete, dupa 186 de partide in Serie A si alte cateva zeci in celelalte competitii. “A fost un pic “traumatizant”, deoarece am asteptat o prelungire de contract care nu a venit, dar asta face parte din fotbal. Ii multumesc acestei echipe si sunt mandru ca am purtat acest tricou. Anii petrecuti la Torino au fost cei mai importanti pentru mine. A fost o onoare sa apăr culorile lui Juventus”, declara el intr-un interviu.
Dupa 6 ani petrecuti la Fiorentina unde a mai castigat o Cupa a Italiei, in 2005 pune ghetele in cui si se dedica antrenoratului; mai intai la tineretul Romei, apoi in stafful tehnic al lui Lippi la Echipa Nationala.
Din 2010 incepe o noua activitate in mass-media sportiva, fiind comentator la “DahilaTV” si “Sky Sport”, dar si la diverse posturi de radio. A mers chiar si mai departe, jucand in filmul “La mia squadra del cuore”.
La 12 iulie 2000, in semn de recunoastere a frumoasei sale cariere sportive, Presedintele Italiei i-a conferit inaltul titlu de “Cavaler al Ordinului de Merit” al Republicii Italiene.
Dar el a fost intotdeauna fidel crezului sau, ramanand cu picioarele pe pamant, chiar si in noaptea magica de 8 septembrie 2011 de pe Juventus Stadium cand, atingand cerul cu degetele, a descoperit o stea pe care scria: ANGELO DI LIVIO…Iar 40 de mii de oameni il aclamau…”Il Soldatino” tocmai fusese ridicat in grad…
