Antonio Conte

 

conte726ap310510[1]

 “Vreau sa-mi inchei cariera imbracand doar doua tricouri: al lui Lecce si al lui Juventus. Dar cred ca va fi foarte dificil sa realizez acest deziderat, avand in vedere modul in care se joaca fotbalul astazi”… Misiune indeplinita, Capitane, de fapt inca una…

Intr-adevar, Antonio Conte face parte din grupul restrans de jucatori juventini care dupa ce au debutat la o echipa mica (Lecce in cazul lui, localitate unde s-a si nascut la 31 iulie 1969), au evoluat apoi doar la Juventus Torino. Si nu a facut-o oricum ci in stil de mare campion, iar acum si de mare antrenor. Faptul ca s-a nascut in tocul cizmei italiene si ca a incaltat ghetele de fotbalist, poate nu este intamplator.

La Lecce a debutat in 1985 – mai intai la tineret, apoi la prima echipa – si in scurt timp si-a dovedit calitatile: pe langa talentul fotbalistic autentic, dar inca necizelat, a demonstrat o mare vointa, determinare, capacitate de lupta si spirit de sacrificiu, calitati care au atras admiratia coechipierilor, dar si adversarilor, insa i-au adus si multe si mari necazuri care puteau sa-i compromita cariera. Le-a depasit, culmea, tot cu ajutorul lor.

Prima “cumpana” s-a petrecut prin 1987, cand a suferit o groaznica fractura de tibie care l-a tinut departe de teren aproape un an, dar a revenit uimitor mai puternic si mai hotarat, pentru ca avea de indeplinit un vis: acela de a ajunge langa idolul sau Roberto Bettega la Juventus. Si a reusit in 1991, cand presedintele Boniperti a reusit s-o convinga telefonic chiar si pe mama sa: “Imi inchipui cat va e de greu sa va lasati copilul sa plece la peste o mie de km de dvs. Dar vreau sa va asigur ca va gasi la Juventus o alta familie care il va ridica si-l va ajuta sa treaca peste greutati”, iar d-na Ada a spus da in cele din urma. Venirea la Torino a fost socanta pentru Antonio.”Nu-mi venea sa cred ca intr-un timp atat de scurt am reusit sa fac un salt asa mare din Serie B la cea mai buna echipa din Italia si nu credeam ca-mi voi putea permite o “excursie” asa de lunga pe aici”, isi amintea el…

Au urmat 13 ani fantastici. Mai intai Boniperti i-a aratat ghetele cu care a jucat pe Wembley, dar si trofeele castigate de Juventus, apoi Trapattoni si mai tarziu Lippi i-au aratat drumul spre glorie: 5 titluri de Campion (1995, 1997, 1998, 2002, 2003), Cupa Italiei in 1995, Supercupa Italiei (1995, 1997, 2002, 2003), apoi Cupa UEFA in 1993. Liga Campionilor in 1996 (plus alte 3 finale jucate in 1997, 1998 si 2003), Supercupa Europei si Cupa Intercontinentala in 1996, Cupa Intertoto in 1999, Vicecampion Mondial in 1994 si Vicecampion European in 2000, ultimile doua cu Echipa Nationala, pantru care a imbracat tricoul albastru de 20 de ori (2 goluri inscrise) in perioada 1993-2001. Impresionant, dar cu cata suferinta si ghinion… si cate finale pierdute.

A doua “cumpana” in cariera sa a avut loc pe 22 mai 1996 la Roma, in timpul finalei Ligii Campionilor impotriva lui Ajax (castigata de Juventus), cand in urma unei ciocniri cu Davids a fost accidentat grav la picior si nu a mai putut continua. “In noaptea aceea am trait stari contradictorii: o mare satisfactie pentru victoria obtinuta, dar si o imensa amaraciune pentru faptul ca eu plecam la spital iar colegii mei plecau la Campionatul European din Anglia”, spunea el intr-un interviu.

A revenit in toamna pe teren, incepand in forta un nou campionat si o noua campanie de calificare a Nationalei Italiei la CM 1998 din Franta. Dar ghinion; pe 9 octombrie 1996, in timpul meciului cu Georgia, a suferit a treia accidentare grava (ruptura ligamentelor incrucisate de la genunchiul stang), scotandu-l din activitate pentru urmatoarele 8 luni. A ratat astfel si participarea la Cupa Intercontinentala din 26 noiembrie de la Tokyo contra lui River Plate, castigata de Juventus cu 1-0 prin golul lui Del Piero din minutul 81.

In anul 2000, se producea ultimul episod din nefericitul serial al accidentarilor grave, care pe altii i-ar fi facut sa abandoneze fotbalul, dar nu si pe acest luptator de elita. Era in timpul Turneului Final al Campionatului European in care deja daduse un gol foarte frumos in meciul cu Turcia. Pe 24 iunie, in sfertul de finala contra Romaniei, in min 54, a cazut victima furiei lui Hagi, frustat de scorul de pe tabela, 2-0 pentru italieni, care de altfel a fost eliminat pentru acest gest brutal, punand capat sperantelor echipei Romaniei de a merge mai departe.

Pentru Conte, totul s-a terminat acolo; cu glezna facuta tandari, nu a putut decat sa sufere si mai mult cand in finala contra Frantei, Italia a fost egalata in ultimele secunde ale partidei si apoi invinsa pe finalul prelungirilor de catre un jucator care atunci a fost urat de intreaga Italie. Numele lui: David Trezequet…

Cateva luni mai tarziu, cei doi deveneau colegi la Juventus…

La sfarsitul sezonului 2003-2004, a pus capat carierei de fotbalist – dupa 508 meciuri dintre care 419 si 44 de goluri pentru Juventus – si i-a predat banderola de capitan lui Del Piero. Rememorand cu nostalgie frumoasa-i cariera, Antonio spunea: “Accidentarile au fost niste experiente care m-au marcat si spun asta cu sinceritate si onestitate. Tot ce am dobandit, a fost cu sudoare si efort. Nu m-am bucurat de favoruri speciale si pentru acest motiv am invatat pe pielea mea sensul deplin al cuvantului SACRIFICIU.

Dupa ce a obtinut licenta de antrenor, si-a inceput “ucenicia” la Arezzo, apoi si-a continuat-o la Bari, Atalanta si Siena, iar in 2011 a raspuns marii provocari la clubul care l-a inventat si si-a inceput marea aventura care nu se stie cand se va sfarsi. Pentru ca in primul sezon a reinventat-o pe Juventus si a transformat-o dintr-o echipa de locul 7 intr-o campioana neinvinsa de nimeni. Apoi si-a condus echipa mai departe si a castigat si Supercupa Italiei si a continuat cu un nou “scudetto” in 2013. Pentru toate acestea a fost declarat “Cel mai bun antrenor din Italia” demonstrand ca suspendarea primita in urma scandalului in care pe nedrept a fost tarat de unii oficiali ai Federatiei, a fost nedreapta. Luptatorul  cu nume nobil a iesit victorios inca o data. Poate nu intamplator fetitei lui i-a dat numele… Victoria.

Pentru toate acestea, dar si pentru cele ce vor urma, in 2011, “Batrana Doamna” i-a daruit o stea in “constelatia” de pe Juventus Stadium. In 2012, Antonio Conte i-a daruit si el “Batranei Doamne” o stea; a treia pentru al 30-lea titlu de Campioana a Italiei. Si pentru ca totul sa fie in deplin acord cu “sfintele” statistici ale Federatiei Italiene, se pregateste sa ofere o stea si acesteia, ca sa iasa la numaratoare…

ITI MULTUMIM ANTONIO…

Dă-i un răspuns lui Ioan Couti Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 gânduri despre “Antonio Conte”