29 iunie 1982; Campionatul Mondial de Fotbal din Spania ajunsese în faza a doua, în care naţionala Italiei se calificase extrem de greu, după trei remize, cu Polonia, Peru şi Camerun. Acolo, sorţii au fost necruţători, aruncând Squadra Azzurra în grupă cu Argentina şi Brazilia, devenind, după spusele multora, victimă sigura. În acea zi, s-a disputat meciul dintre Italia şi Argentina. În tribune, spectatorii aşteptau cu nerăbdare “recitalul” lui Maradona, cel mai bun fotbalist al lumii. Doar pentru el veniseră, însă au avut surpriza să-l descopere pe… Gentile, fundaşul italian care în 90 de minute a făcut din argentinian un anonim. Italia a câştigat cu 2-1, iar la sfârşitul partidei, când Maradona l-a acuzat de jocul tare (dar nu dur), Claudio i-a dat o replică ce a rămas în istorie: “Fotbalul nu este pentru balerine”.
Cinci zile mai târziu, a venit rândul Braziliei (3-2), Gentile schimbandu-i şi lui Zico statutul de vedeta, trimiţându-l să îi “ţină de urât” lui Maradona.
A urmat la rând Polonia (2-0), iar pe 11 iulie Italia făcea instrucţie şi cu Germania (3-1), în finala. Gentile ridica deasupra capului trofeul de Campion Mondial, ceea ce a reprezentat vârful carierei, care se apropia de sfârşit…
30 de ani mai târziu, la o ceremonie desfăşurată la Bucureşti, lui Gentile i-a fost acordat “Trofeul Maestrelli” (Tomasso Maestrelli a fost un mare antrenor care i-a adus lui Lazio primul “Scudetto” din istorie). Trofeul i-a fost înmânat de Ilie Balaci, adversarul său direct din meciul Romania – Italia (1983, Bucureşti, scor 1-0.
Balaci a spus atunci: “Sunt onorat că am avut posibilitatea să evoluez împotriva unui mare fotbalist precum Gentile.” Iar Claudio a replicat: “Mă bucur că am făcut un meci mai slab împotriva lui Ilie Balaci şi nu împotriva lui Maradona sau Zico”.
Dar să vedem cum a început povestea acestui mare fotbalist: ei bine, ea a început în… Africa, mai precis în Libia, la Tripoli, unde s-a născut pe 27 septembrie 1953, din părinţi sicilieni. Opt ani a bătut mingea pe străzile din Tripoli împreună cu colegii săi, arabi şi italieni, apoi, din cauza persecuţiilor din partea regimului Gaddafi s-a mutat cu familia în Italia, stabilindu-se în localitatea Brunase. Primii paşi în fotbalul adevărat i-a făcut în 1969, la Maslianico, apoi a trecut pe la Arona şi Varese, de unde a fost cumpărat de Juventus cu 200 milioane de lire. La torinezi, a debutat pe 3 decembrie 1973, intrând într-o companie selectă, alături de Furino, Cabrini, Cucureddu, Scirea şi alţii, împreună cu care a contribuit la îmbogăţirea substanţială a palmaresului clubului: 6 “scudetto”, 2 Cupe ale Italiei, o Cupă UEFA şi o Cupă a Cupelor, la care se mai adaugă şi titlul de Campion Mondial mai sus amintit. A evoluat în 283 de partide pentru Juventus şi a strâns 71 de selecţii pentru echipa naţionaţă. În 1994, s-a mutat la Fiorentina, iar cariera de jucător şi-a încheiat-o la Piacenza, în 1988. Din 1998 şi până în 2006 a antrenat naţionala de tineret cu care a câştigat două trofee: medalia de bronz la JO Atena 2004 şi medalia de aur la CE U21 Germania, tot 2004.
În anul 2007, ziarul Britanic The Times îl aşeza pe locul 8 într-un clasamant al celor mai tari apărători, alături de Bergoni (locul 9) şi Tardelli (locul 10), împreună fiind considerati spaima atacanţilor. Dar Claudio nu a fost un dur, după cum el însuşi spunea într-un interviu: “Admir fotbalul britanic pentru acest stil de joc pe care ei l-au inventat. Şi eu joc la fel, dar nu am accidentat niciodată pe nimeni şi am fost o singură data eliminat în toată cariera mea.”
Steaua pe care o are pe Juventus Stadium ne va reaminti mereu depre “bătăliile” pe care le-a susţinut acest mare luptător…
