Avem un fotbal monitorizat, contorizat si analizat pe baza cifrelor de ajungi sa ai impresia ca asisti la o disectie dupa fiecare partida cu greutate. In prima faza vezi meciul, te bucuri de spectacol in felul tau sau iti rozi unghiile privindu-l, sau si una si alta ca mai apoi sa confrunti impresia ta cu raportul sec al cifrelor si de foarte multe ori diferenta este una foarte mare. Dar mai frapant este faptul ca nu e insotita,de ceva timp, aceasta constatare, si de surprindere sau stupoare.
In 1994, ma uitam la meciurile campionatului mondial din S.U.A., avand alaturi mereu un caiet pe care imi notam suturi pe si in afara spatiului portii, cornere, driblinguri etc. Din faza sferturilor, am renuntat la caiet, am vrut sa vad meciurile, sa le savurez, fara notite,fara unsprezece la sase suturi pe poarta, fara jurnal. Dincolo de cifre, vecina cu raportul acestora, este impresia, acea impresie pe care o lasa o echipa sau un fotbalist, despre care cifrele, uneori, nu povestesc nimic sau mai nimic. Este, daca vreti povestea atacantului izolat, nesustinut si nejucat, component al unei echipe sarace in ambitii si exprimare, care in nouazeci de minute are doua preluari si-o actiune si acelea neproductive, dar care spun multe despre acel fotbalist,multe pentru cel ce poate si vrea sa asculte si sa vada. Unul dintre cei ce pot si vor sa-l vada pe acel atacant, fundas, mijlocas sau portar, poate avea si calitatea de a-l ridica din acel mediu si context mediocru si a-l implementa intr-un concept performant, alaturi de fotbalisti capabili si antrenor creativ si reactiv in acelasi timp,adica strateg. Acel cineva poate citi printre randurile cifrelor.
Cifrele recomanda, iar cand ele se repeta an de an cu acelasi raport favorabil, atat in cazul unei intregi echipe cat si in caz individual, duc chiar la o asazisa certificare a talentului.
Deseori se vorbeste despre atacantul X care a marcat douazeci si cinci de goluri intr-un sezon la Everton, si ca daca ar fi jucat pentru Manchester ar fi marcat cu certitudine treizeci si cinci. Cei ce au afirmatii de acest gen se refera de fapt la numarul de pase pe pozitie de finalizare pe care o echipa potent mai ofensiva si superioara calitativ i-l poate furniza in aproape aceleasi conditii de marcaj si de joc in sine.
Sunt o multitudine de aspecte pozitive ce apar in urma acestor analize minutioase, unul dintre ele este pana la urma si concentrarea si responsabilizarea jucatorului de fotbal de a juca orice minge constient de faptul ca ea ii va aduce in mod cert fie o bila alba fie una neagra. Chiar si prin acest exemplu ce parea de partea cifrelor si a productivitatii notabile, apare intrebarea aproape retorica, cine e omul care isi asuma riscuri responsabil in interesul echipei, Xavi, cand paseaza in lateral la cincisprezece metri, sau Pirlo, care verticalizeaza din stadiul fasei unei actiuni, cu precizie si recidiva?
Nu vreau sa iau din meritele spaniolului, nu asta e scopul, numai ca nu-i corect ca Pirlo si Xavi sa fie considerati doi fotbalisti, de acelasi profil, pe acelasi post si de o valoare sensibil egala, fiindca nu e deloc asa, cifrele, deocamdata, in anul 2013 nu pot vorbi atat de clar si atat de cert.
Cand am renuntat la acel caiet pe care aveam „situatia” grupelor de la c.m. 94, am facut-o din cauza plictiselii specifice varstei dar mai ales pentru faptul ca am vazut faulturi ce le-au vazut si multi altii, pe care arbitrul, insa, nu le-a vazut, la fel si cornere, la fel si lovituri libere dicate in urma unor faulturi inexistente, pe care numai arbitrul le-a vazut si tot asa. Atunci, mi-am dat seama ca de fapt tin evidenta unei realitati filtrata de arbitraje, exista goluri ce nu apar in raport si pe tabela, ar fi existat cornere ce ar fi precedat goluri, si exista cu certitudine valoare nesemnalata de cifre.
In aceste zile se vorbeste despre Tevez, despre cei douzeci si noua de ani ai sai, despre temperamentul sau, despre comparatia cu Jovetic, despre ce ar putea aduce el pozitiv in echipa si in joc, despre cat e de mercenar, dar mai ales despre cifrele sale.Eu,in acesti ani l-am vazut si pe Tevez si cifrele lui. Daca e sa vorbim despre perioada Boca si Corinthians, atat cifrele cat si impresia l-au facut o vedeta in adevaratul sens al cuvantului, ajuns la Manchester printr-un concurs de imprejurari, fiindca la fel ca si Neymar si multi altii, Tevez nu isi hotaraste singur viitoarea destinatie, a parut intr-o echipa, pe post de Krasic in sistemul lui Conte, un fel de om fara loc, si nu a ramas dator nici in aceasta situatie, fiindca tehnica, mai ales tehnica in regim de viteza si forta nu i le poate lua nimeni. A urmat City, unde a marcat aproximativ o data la doua meciuri, plus pase de gol, iar pe langa aceste cifre, a fost liderul acelei echipe, si a impins echipa mai mult decat au facut-o intentiile si planurile antrenorului. A si clacat, sau a fost determinat sa clacheze, in functie din unghiul din care privesti lucrurile.
Daca e sa discutam despre cat de mercenar sau nu e Tevez, ne-ar lua probabil mult timp,de aceea ar fi indicat sa-i lasam tot pe ei, pe timp si pe apas,sa ne spuna ceva si in legatura cu asta. Cert e ca indiferent de gusturi, de varsta si de interpretare a fotbalului, Tevez e la orice ora din punct de vedere al tehnicii si a folosirii acesteia in avantajul echipei in primii zece fotbalisti de ofensiva din lume si nu al zecelea.
Ar fi cazul sa nu mai extragem cifrele ca dintr-un mediu abstract si sa le consideram un intreg a tot ceea ce conteaza. Fotbalul e o arta, ce se interpreteaza in moduri diferite si se traieste diferit, in fotbal avem balerine, avem si Gentile, avem atatea conceptii radical diferite despre cum se joaca el cu adevarat, adevar ce pare ca apartine fiecaruia.
Dau un singur exemplu de esec total al cifrelor, sau de fotbal de dincolo de granita cifrelor, Zidane versus Albertini, Juve contra Milan. Zizou ia o minge cum stia el, urca douzeci de metri nestingherit, fiecare luand orice alt om in primire din dorinta de a fi disciplinati tactic, din neputinta sau de frica, iar omul de sacrificiu, Demetrio Albertini, fortat de imprejurari, iese, dar nu convins, in intimpinarea regizorului nostru de atunci. Zidane din neglijenta, din intamplare si din cauza gazonului infect, scapa mingea de sub crampoane pana cand aceasta ajunge mai aproape de Albertini decat de el, dar, stupaore sau nu, milanezul nu misca, nu reactioneaza, apropie picioarele tatonand timid si hiptonizat, convins ca e inca o incercare a lui Zidane de a-l umili printr-un nou procedeu. Francezul si-a reparat greseala, si-a tras balonul, sau balonul a venit la el ca un caine credincios la stapan, iar faza aceea s-a terminat cu gol pentru noi,pentru a nu-i lipsi nimic savuros, ca si unui film de Tarantino.
Fotbalul e un joc in care intimidarea joaca dintotdeauna un rol important, ea ajuta enorm si face marile diferente, dar nu apare nicaieri in raportul cifrelor, ea si talentul neexploatat.
articol scris de: Daniel „IZU” Necoara