FERNANDO LLORENTE – IDOLUL TĂCUT AL UNOR VREMURI NOI

24 ianuarie 2013 – O zi cu semnificație specială pentru majoritatea românilor (154 de ani de la Unirea Principatelor), o zi fericită pentru fanii Bătrânei Doamne și o zi în care eu, personal, m-am bucurat ca un copil. Era ziua în care Fernando Llorente, Regele Leu, semna oficial cu Juventus, urmând ca în prima zi a lui iulie să se alăture echipei. Nu a fost un transfer care să pună vânătorii de știri în alertă și în niciun caz un transfer care să schimbe lumea fotbalului. Nu a primit atenția pe care o primiseră cele două bijuterii adăugate –și ele tot prin transfer liber- în linia de mijloc a echipei cu ceva timp înainte, și nici cea pe care o primise un anume jucător argentinian care anunța că e pe cale să se retragă și va reveni la Boca Juniors (respectivul argentinian e același care momentan luptă pentru titlul de capocannoniere purtând 10-le bianconero pe spate, desigur).

Așa că de m-aș bucura pentru venirea unui atacant care știe mai mult cu capul, a cărui mișcare greoaie și uneori ezitantă în careu pune în umbră golurile marcate pentru fosta echipă? Antrenorul nu-i mai arunca o privire pe banca de rezerve, iar gloria de odinioară a Regelui Leu din Bilbao zăcea închisă cu el în cușcă. Ei bine, exact astea sunt motivele pentru care am întins proverbialul covor roșu la auzul veștii că vine la Torino.

Când te numești suporter al Bătrânei Doamne, o echipă a cărei istorie rivalizează și chiar întrece realizările unei mari părți din lumea fotbalului mare, ai un al șaselea simț: poți să spui aproape imediat când un jucător va face cinste culorilor, atât pe teren cât și în afara lui. Iar cei care au urmărit atent echipa pe parcursul ultimelor câteva sezoane au realizat, de asemenea, că Juventus e o echipă ce acordă o nouă șansă cu mare, mare succes. Quagliarella, Pogba, Pirlo sunt câteva exemple – jucători uitați, jucători care știau că mai pot arăta ceva, care odată ajunși la Torino au arătat că fotbalul de calitate nu se uită. Fernando Llorente era și el un astfel de jucător: un paria, un om potrivit la momentul nepotrivit. Totul avea să se schimbe odată cu îmbrăcarea tricoului cu numărul 14 în alb și negru.

”Păi și de Quagliarella și de Pirlo de ce nu te agăți atât, dacă sunt la fel?” m-ați putea întreba. Și ați avea dreptate să o faceți. Dar răspunsul e foarte simplu: niciunul dintre ei nu va fi vreodată juventin. Un napoletan care amintește de atitudinea neplăcută a lui Baggio cu suspinele după fosta echipă și un maestru al paselor care și-a pus jocul în serviciul nostru, însă nu și inima. Pentru oricine în lume, Andrea Pirlo va rămâne zeul rossonero de pe stadionul construit de Piero Pirelli. Fernando Llorente, însă, a mulțumit trecutului și a ridicat fruntea spre viitor, îmbrățișând nu numai o nouă șansă de a-și arăta valoarea, ci și tot ceea ce înseamnă să fii un jucător al lui Juventus.

Primul meci în care l-am văzut a fost cel din trofeul TIM, împotriva celor de la AC Milan. Un trofeu pierdut de Juventus, câștigat de tinerele speranțe de la Sassuolo. Singura mea amintire din tot ce s-a întâmplat acolo? Noul atacant al lui Juventus, care a avut un contact puternic cu Luca Antonini. Rezultatul: Antonini rămas aproape inconștient, cărat pe targă la spital. Llorente s-a ridicat de pe jos, și-a șters sângele de pe frunte și a vrut să continue jocul imediat, fără ezitare. În momentul ăla, mai presus de toate, am realizat că pentru Nando, vorbele lui Boniperti de pe gulerul tricoului au devenit pagină de Biblie. Vroia să arate tot ce poate, să-și ajute echipa să spulbere tot.

După Llorente, Juventus a mai făcut o mutare. Una mult mai mediatizată și mai apreciată de fani: Carlos Tevez, luptătorul apaș căzut în dizgrație la Manchester City, urma să preia 10-le legendar al lui Del Piero și, odată cu el, o mulțime de așteptări. Llorente ajunsese în plan secundar, mai ales din cauza unei lipse temporare a condiției fizice și a unei acomodări lente. Leul încă era în cușcă, dar lacătul nu mai avea să țină mult. Iar pe 22 septembrie 2013, în minutul 48 al unui meci în care Hellas Verona părea să țină cu tot dinadinsul să păstreze egalul, Fernando Llorente a spulberat gratiile și, odată cu ele, și plămânii mei. O centrare perfectă a lui Arturo Vidal l-a găsit pe Llorente exact cum își dorea: cu capul înainte. Claudio Zuliani a fost, în acel moment, singurul juventin care a urlat mai tare decât mine: Ha segnato, con il numero 14, il Re Leone! Il Re Leone! Il Re Leone! Ha segnato Nando!

Iar de atunci, lucrurile au mers la fel ca și Nando însuși: încet, dar sigur. Juventus avea un playmaker în careu, un vârf de un altruism incontestabil, care ar juca și 90 de minute cu spatele la poartă dacă ar însemna victoria pentru Doamna care i-a întins o mână când a avut nevoie. Nu poartă 10 pe spate, a venit gratis, nu face spectacol. Însă atunci când echipa are nevoie de el, e acolo. Când înscrie, bucuria de pe fața lui e reală și fără măsură. Pentru mulți, Fernando Llorente e doar o investiție bună. Pentru mine, este și va fi il nuovo gigante buono. Dacă va fi sau nu o a doua venire a lui John Charles, rămâne de văzut. Însă Regele Leu e la Torino, și fiecare suporter bianconero așteaptă să-i audă răgetul!

                                                    Grazie mille, Nando!

                                               by MIHNEA GHEORGHIŢĂ!