Anii ’70 au reprezentat o a treia grandioasa perioada (dupa cele din anii ’30 si ’60) din istoria care la acea data era deja “Batrana Doamna”, care, in ciuda tuturor comentariilor, nu se gandea deloc la… ”pensionare”. Nici nu se putea pune o astfel de problema, cu numele celor pe care ii avea in ograda si care in acei ani au scris o pagina de istorie magnifica: Zoff, Tardelli, Bettega, Scireea, Cabrinni, Anastasi, Rossi, Altafini, Causio…
Vom ramane la ultimul din insiruirea de legende: Franco a venit de la Lecce, (localitate unde s-a si nascut la 1 februarie 1949) in 1966, via Sanbenedettese. Avea doar 17 ani, asa ca Juventus l-a trimis in “bataliile” Seriilor B, apoi A, imprunutandu-l pana in 1970 la Reginna si Palermo, de unde a venit calit pentru a pune umarul la ceea ce avea sa urmeze. Intalnirea cu Di Bella la Palermo, l-a facut sa devina jucatorul care s-a integrat perfect in “filozofia juventina”. Acesta i-a spus: „Aminteste-ti mereu: nu trebuie să joci pentru tine, doar pentru altii: esti foarte bun si, daca ai inteles, vei deveni mare” …Si a devenit. Nu mare, ci foarte mare!
La Juventus, a inteles ce inseamna sa joci la o echipa de top; Causio chiar vorbea de lucrul asta: “La Juventus erau reguli stricte: nimeni nu gesticula, nimeni nu protesta la deciziile arbitrilor. Si daca nu le respectai, Boniperti (presedintele clubului) te atingea la portofel. Luni dupa meci antrenorul imi spunea: ai jucat de sapte, dar pentru mine ai jucat de cinci.”
Pentru Caudio, au urmat 11 ani fabulosi in tricoul bianconero cu nr. 7: cu un dribling brazilian si centrari englezesti, atacantul juventin a devenit de neoprit, iar rezultatele nu au intarziat sa apara: 6 titluri de Campion al Italiei (1972, 1973, 1975, 1977, 1978 si 1981), o Cupa a Italiei (1979, 2-1 in finala cu Palermo) si o cupa UEFA (1977, 1-0 in finala cu Athletic Bilbao). A fost de asemenea finalist cu Juventus in Cupei Campionilor Europeni din 1973, finala pierduta cu 1-0 in fata celei mai bune echipe a Europei din anii ’70, Ajax, antrenata de romanul Stefan Kovacs.
Cei 11 ani au trecut repede si, dupa 304 partide si 49 de goluri pentru Juventus, s-a transferat la Udinese pentru 3 sezoane, apoi la Inter, Lecce si Trestina, unde si-a incheiat cariera de 23 de ani in 1988, la 39 de ani, timp in care a disputat 574 de partide si a inscris 76 de goluri.
Glorioasa lui cariera nu era inca completa. Incununarea a venit in 1982 cand a fost component al nationalei Italiei (pentru care a jucat 63 de partide, inscriind 6 goluri) si a devenit campion mondial, dupa o finala de vis castigata cu 3-1 in fata Germaniei de Vest, 2 goluri fiind inscrise de doi juventini: Rossi si Tardelli.
Aceasta a fost cariera unui mare jucator, care, intr-un interviu recent, spunea: “Tricoul lui Juventus “ma apǎsa”, dar era o onoare să-l port. Și când a venit vremea sa-l dau jos, am suferit foarte mult, inima mea s-a frant.”
Causio, fotbalistul cu “sange albastru” datorita “titlului nobiliar” dat de admiratori – i se spunea “Il Barone” – are azi descendenti demni de “Coroana Batranei Doamne”: un Marchis(io) si un Conte… dar si o stea.
[youtube id=”ftnh0893SIk” width=”620″ height=”360″]
