Dacă Sudul Italiei ar fi fost la nivelul Nordului, din punct de vedere economic, totul ar fi derivat într-o cu totul altă situaţia, iar fotbalul nu ar fi fost ocolit: Juventus, Inter şi Milan ar fi avut mari probleme cu Napoli şi Palermo. Dar n-a fost să fie aşa, astfel că tânărul Giuseppe (născut pe 5 iulie 1946 la Palermo) a urmat drumul multor predecesori şi a ajuns la Juventus. Şi după cum vom vedea, soarta i-a surâs din plin, dar cum nu le poţi avea pe toate, a existat şi o umbră de dezamăgire, care însă nu l-a făcut mai putin celebru…
Povestea acestui extraordinar jucător a început în 1965, când a fost cooptat la tineretul lui Juve. „Rodajul” l-a făcut la Savona şi Palermo, după care în 1969 şi-a câştigat definitiv locul în linia mediană bianconero, unde ajuta la conceperea celei mai glorioase perioade din istoria clubului torinez: anii ’70, când începea şi cucerirea Europei.
Cel care a devenit în scurt timp bastionul de la mijlocul terenului, datorită tenacităţii, ambiţiei şi dăruirii cu care juca, a debutat la Juventus pe 31 august 1969, într-un meci de cupă contra Mantovei. Şi nu s-a mai “oprit” timp de 15 ani, devenind nu numai campion, ci şi un recordman:
– 8 titluri de campion al Italiei cu aceeaşi echipă – 1972, 1973, 1975, 1977, 1978, 1981, 1982 şi 1984 cu Juventus –record încă neegalat (au mai câştigat câte 8 titluri Rosetta si Feraris, juventini şi ei, dar cu două, respectiv trei echipe).
– 2 stele pe tricou începând cu ediţia 1982-1983, pentru 20 de titluri câştigate de Juventus, fiind prima echipă din Italia cere reuşea acest lucru, şi singura, până în momentul de faţă, cu tot ajutorul oferit lui Inter, o dată cu scandalul de acum câţiva ani;
– 2 Cupe ale Italiei (1979, 1983);
– 1 Cupa UEFA în 1977 (1-0 şi 1-2 cu Athletic Bilbao)
– 1 Cupa Cupelor în 1984 (2-1 cu Porto)
– Vicecampion mondial, Mexic 1970 (1-4 cu Brazilia)
– 528 de partide (19 goluri) în toate competiţiile pentru Juventus (361 în Serie A), clasându-se pe locul 3 după Del Piero şi Scirea.
13 trofee în 15 ani şi numai 3 meciuri în naţionala Italiei. Incredibil, dar adevărat. Poate pentru că juca la Juventus? Cine ştie… Cert esta că în lotul de 22 de jucători pe care antrenorul Valcareggi l-a deplasat la CM din Mexic 1970, era un singur jucător bianconero, şi acela rezervă: Giuseppe Furino. Ceilalţi erau de la Milan, Inter şi Cagliari. Aceasta a fost umbra de dezamăgire din cariera lui Furino, o carieră care l-a făcut atât de iubit și respectat.
El și-a agățat ghetele în cui pe 6 mai 1984, în penultimul meci al ediției de campionat, cu Avellino, când Juventus era deja campioană. Avea 38 de ani și în acel sezon a fost numai rezervă. În acea zi, însă, antrenorul Trapattoni a făcut un gest de rară noblețe, dându-i posibilitatea sa evolueze 15 minute, pentru ca Giuseppe să-şi poată trece în palmares cel de-al 8-lea titlu de campion al Italiei. A fost un moment emoţionant, fiindcă a primit cinstea care i se cuvenea, atât din partea colegilor, cât şi din cea a conducătorilor clubului şi a publicului atât de drag lui.
După retragere, s-a stabilit în localitatea Moncalieri de lângă Torino, unde s-a ocupat de asigurări. În 1991, preşedintele Boniperti l-a numit şef al tineretului lui Juventus, iar în 2012 a devenit primul jucător juventin cu 3 stele: 2 pe tricou si una pe… Juventus Stadium.
[youtube id=”GrtohIzSYoY” width=”620″ height=”360″]
