In istorie sunt permanent amintiti invingatorii, acei vizionari patrunsi de ambitie si inzestrati cu o vointa nemasurata de a depasi orice obstacol. Faima lor este rezultatul admiratiei conferite de contemporani si nu numai, este acea emulatie revigoranta ce exulta spiritul si impulsioneaza imaginatia. Unii sunt soldati de fier, altii sunt generali de geniu. Victoriile i-au ridicat pe un soclu mistic si entuziasmul sustinatorilor i-a propulsat in varful ierarhiei. Dar generalii mai ales se impart in doua categorii. Cei care doar au preluat si desavarsit initiativa de succes altora si cei care au reconstruit totul aproape din cenusa, dupa concepte proprii, asumandu-si potentialul esec inca din start. A doua categorie este rezervata personalitatilor cu un fler aparte, celor ce analizeaza realist situatia in sine si pornesc la drum convinsi de justetea conceptelor lor si reusita unui proiect migalos pregatit. Pana la urma inteligenta, curajul, experienta si creativitatea te pot duce departe in orice domeniu.
In 1994 Luciano Moggi isi incepe cariera la Juventus Torino. Situatia clubului era una foarte complicata. Un simbol fotbalistic de o asemenea amploare nu putea ramane 7 ani la rand fara niciun trofeu intern in vitrina! Si totusi realitatea era exact asta. Ultimul Scudetto data din 1986, asa zisa “epoca Platini”. Istoria defineste un club mare, dar fara gloria prezentului devine o nostalgie prafuita a unor vremuri demult apuse, un almanah parasit intr-o arhiva trista . JUVENTUS INSEAMNA ISTORIE, DAR NU TRAIESTE DIN ISTORIE! Traieste din victorii si numai triumful e echivalent cu numele JUVENTUS. Echipa avea nevoie sa castige, iar lui Moggi i se cerea “rezultatul cu orice pret”. Rezultatul si numai rezultatul! Era de neconceput o perioada prelungita de esecuri. Iar tenacele toscan a acceptat provocarea din start. Discursul ii suna cunoscut deja: “bani de investit nu avem, dar vrem sa castigam trofee”. Suna ca o condamnare la absurd pentru multi altii, nu si pentru Moggi. A fi un mare Director Sportiv nu inseamna a gestiona bugete de zeci sau sute de milioane, tranzactionand pe piata transferurilor jucatorii cei mai in forma sau cei mai in voga. Inseamna a evalua perfect potentialul secret acolo unde exista, a-l exploata la maxim si a-i conferi forma finala, aceea de diamant ingenios pelucrat. Si cand opera de arta e desavarsita se vor gasi destui cumparatori. Iar din vanzari vin banii! Moggi cunostea ca nimeni altul acest sistem, fusese scouter atatia ani. Era momentul sa isi puna in valoare “masinaria” si sa gaseasca diamante in locurile cele mai neasteptate.
Cu siguranta echipa nu era una lipsita de individualitati. Existau nume de top precum Vialli, Baggio, Möller sau Marocchi. Dar lupta cu Milan sau Napoli nu daduse satisfactii in Serie A, iar campionatul italian, cel mai valoros la vremea aceea, era obiectivul suprem pentru superlativul suprem al fotbalului peninsular. Moggi stia ca e nevoie de schimbari, de sange proaspat, asa cum a indicat permanent in discursurile sale. Juventus castigase Cupa Uefa alaturi de Trapattoni in 1993, dar pentru pasul cel mare necesita o atitudine diferita si fotbalisti care sa se muleze perfect pe noul model. Era nevoie de noi jucatori si mai ales de un nou antrenor. Alaturi de Giraudo si Umberto Agnelli a identificat in Marcello Lippi acel “homo novus marian” ce avea sa recucereasca gloria pierduta. O prima lovitura de geniu a noii conduceri in care Moggi era element esential. Era cel mai bun cunoscator al fotbalului Italian! Aristocratul Gianni Agnelli a dorit sa guste din nou extazul triumfului, iar pentru asta a inteles nevoia acelui “consigliere” cu iz sicilian. Nicio legatura intre etica lui “Lucky Luciano Moggi” si cea a titularului de drept al supranumelui. Doar priceperea in domeniul sau, creativitatea si viclenia nativa. Atat si nimic mai mult! Ramane insa plina de savoare descrierea pe care Avocatul i-o face noului sau colaborator. Intrebat de ce l-a ales tocmai pe Moggi, Gianni Agnelli a furnizat o alta legendara maxima:
“Grajdarul regelui trebuie sa cunoasca pe toti hotii de cai”
Portret putin flatant in aparenta pentru cine nu cunoastea umorul fin si ironia metaforei specifice lui Gianni Agnelli. Semnificatia era simpla. Era necesar sa infrunti focul cu focul de partea ta! Italia fotbalistica nu era o arena a sportivitatii si moralismului, ci o scena a luptei pentru putere in care se foloseau toate mijloacele. Acesta este fotbalul mostenit de Moggi, mediu la care s-a adaptat perfect reusind sa isi impuna conceptele si punctul de vedere. Problema a fost ca s-a adaptat prea bine! Luciano Moggi a reprezentat omul potrivit la momentul de rascruce, singurul model care se putea plia ingenios pe realitatea cotidiana a fotbalului Italian. Iar un om de succes intuieste intotdeauna un seaman al sau, ii ghiceste calitatile, virtutile si cauta sa si-l faca aliat. Si asa cum Agnelli l-a ales pe Moggi, Moggi l-a ales pe Lippi.
“ Ma simt foarte legat emotional de Lippi pentru ca a fost primul meu antrenor la Juventus. Amandoi am sosit in 1994 la Torino. Era predestinat succesului. Il urmaream cu interes inca din timpul experientei sale la Siena din sezonul 1986-1987… Trimiteam deseori observatori de-ai mei pentru a-i studia echipele. Concluziile era mereu pozitive, atat cu privire la metodele sale de antrenament cat si din punct de vedere al capacitatii de a citi tactic meciul. Fotbalistic vorbind, relatia mea cu el a devenit una de dragoste in sezonul 1992-1993, cand eram director sportiv la Toro. Marcello conducea atunci Atalanta, echipa in compania careia am remizat atat in tur cat si in retur. M-a impresionat mai mult ca orice caracterul ofensiv al jocului sau: in acea vreme era neobisnuit sa joci cu 3 atacanti in acelasi timp (Maurizio Ganz, Roberto Rambaudi, Carlo Perrone). In acel campionat a lipsit un singur punct pentru ca echipa sa sa se califice in Cupa Uefa, obiectiv reusit insa anul urmator la conducerea lui Napoli. Am decis ca era momentul ca drumurile noastre sa se intersecteze. Am semnat cu el cand era inca in discutii cu Ernesto Pellegrini, presedintele lui Inter. Imi aduc aminte ca au fost de ajuns 5 minute de conversatie telefonica. Doua vorbe si Marcello a semnat pentru Juventus.”
Astazi numele Marcello Lippi e echivalent cu reusita pe toate planurile. Atunci insa era un risc imens pe care Moggi si-l asuma. Sa aduci la o echipa ca Juventus, cu obiectivele ei, un antrenor a carui cea mai mare performanta era calificarea in Cupa Uefa era un act de curaj sau nebunie. “Nebunia” asta i-a adus lui Moggi liderul incontestabil din vestiar, strategul perfect in atatea razboaie purtate la limita. Asta inseamna fler, asta inseamna viziune. Toti il cunoastem pe Marcello Lippi acum, atunci insa l-a intuit doar Moggi! Si ca de obicei, i l-a suflat de sub nas lui Inter. Destinul carierei sale.
O scurta privire asupra lotului de atunci a cristalizat ideea de baza. Energie proaspata ar fi injectat echipa cu forta si entuziasm. A plecat Möller pentru a face loc unor nume noi: Didier Deschamps si Paolo Sousa. Contributia lor ulterioara o cunoastem cu toti, detaliile sunt de prisos. Asigurand prezentul la mijloc alaturi de un atac stelar, Lucianone s-a concentrat si asupra viitorului. De la Atalanta, la recomandarile lui Lippi si dupa observatiile sale amanuntite, l-a transferat pe Alessio Tacchinardi, un jucator defensiv cu un travaliu impresionant si cu o orientare tactica specifica Italiei. Vedea in acest tanar un pilon de rezistenta al apararii in sezoanele ce vor urma. Cealalta garantie pentru viitor in viziunea lui Moggi se gasea chiar in curtea lui Juventus insa. Dupa un prim sezon 1993-1994 in care a marcat golul sau de debut in Serie A contra Reggianei, tanarul Alessandro Del Piero isi anunta ascensiunea pe marea scena a fotbalului Italian. Putini stiu insa ca Alessandro era atunci detinut in coproprietate de Juventus si Parma. Cand Lucianone a ajuns la Torino a avut o singura intentie inca de la inceput. Sa il faca pe Del Piero bianconero 100%! In vara lui 1994 in SUA se disputa campionatul mondial, unde Italia a evoluat fantastic, pierzand finala cu Brazilia abia la penaltyuri. Moggi a zburat hotarat la New York, s-a intalnit cu patronul de atunci al Parmei, Calisto Tanzi, si intr-o maniera a unui veritabil “don”, i-a facut acestuia “o oferta pe care nu o putea refuza”. Unul dintre componentii de baza ai “azzurilor” era atunci Dino Baggio, fotbalist din lotul lui Juventus si protagonist la acel turneu. Ce oferta a facut Moggi? Dino Baggio contra jumatate din Alessandro Del Piero! O alta nebunie in aparenta, un nou “blitzkrieg” a la Lucianone. Tanzi a acceptat imediat un jucator aflat in forma maxima si a parasit intalnirea cu certitudinea unei afaceri extraordinare. Moggi pe de alta parte era convins ca pastrase o comoara in patrimoniul juventin si se eliberase de ceea ce el numeste “una pippa”. Un jucator supraevaluat pe care il astepta doar declinul. Cata dreptate ii dadea viitorul acestui vizionar inegalabil!
Cu noua atitudine, noul antrenor si noile intariri, Juventus reuseste imposibilul din primul an. DUBLA ISTORICA SCUDETTO – COPPA ITALIA! Nimeni nu se astepta ca Marcello Lippi sa scoata maximul din acei fotbalisti inca din primul sezon, la prima experienta impreuna, primul duel cu marile puteri din Serie A. Si totusi imposibilul a fost realizat. Eminenta cenusie din spatele triumfului? Lucky Luciano! Norocul insa nu avea nimic de-a face cu succesul sau, era doar flerul. DIN NOU FLERUL SAU INEGALABIL! Printre protagonistii acelui nesperat triumf s-au numarat evident Del Piero, Sousa, Deschamps. A creat un amalgam perfect intre valorile vechi si noii sositi, a reconstruit meticulos un edificiu considerat instabil cu un an in urma si a redat increderea in propriile forte, mitul invincibilitatii lui Juventus. Antrenorul sau si jucatorii sai! Era doar inceputul.
Pentru a continua un ciclu castigator este permanent nevoie de motivatii noi, de oameni noi, dar si de o putere financiara reala. Luciano Moggi nu a cerut niciodata sume de la patroni, nu a avut mariri de capital sau sponsori din cadrul familiei. A inteles ca principala sursa de finantare a clubului trebuie sa fie alaturi de un marketing perfect, un mercato perfect. Iar pentru un mercato reusit TREBUIE SA STII SA VINZI! La acest capitol Lucianone ramane inegalabil pana in ziua de azi. A socat pe toata lumea cand dupa campionatul castigat in 1995 l-a vandut pe Baggio chiar lui AC Milan. Suma a fost una importanta pentru vremea respectiva. Baggio era un idol la Torino, insa un nou idol avea nevoie de spatiu pentru a se exprima la nivelul optim. Alessandro del Piero devenea principalul “fantezista” bianconero, un artist al balonului in cel mai pur sens a cuvantului, dar unul care imbina arta cu pragmatismul. La Juventus nu era necesar doar spectacolul, la Juventus prima rezultatul. Iar noul protejat al lui Moggi oferea certitudini din ambele puncte de vedere. A format alaturi de Ravanelli si Vialli o noua tripleta a lui Marcello Lippi, una de top de aceasta data. Celalalt toscan genial al Batranei Doamne nu mai lupta acum pentru o modesta calificare in Cupa Uefa, ci pentru gloria europeana si internationala a clubului. Iar gloria nu s-a lasat indelung asteptata. A venit la fel ca si Scudetto, din primul an! Dupa un sezon de legenda in care nimeni nu i-a putut sta in cale, Juventus se laurea Campioana a Europei si castiga si trofeul de Campioana Intercontinentala sau Supercupa Europei. In numai doi ani toate trofeele puse in joc erau in vitrina torineza. Si nimeni nu ii poate nega meritele lui Moggi!
[youtube_sc url=”v9I4oaltV9c”]
A inteles atat nevoia de a fi un veritabil “pumn de fier” in relatia cu fotbalistii cat si postura de “frate mai mare” ce asculta rabdator problemele fiecaruia, incercand prompt sa solutioneze intr-un cadru aproape familial. La Juventus erai ascultat, incurajat, promovat, dar regulile si conduita nu erau facultative pentru nimeni, indiferent de numele lui. Cu umorul specific, Lucianone povesteste una din tacticile sale favorite. In biroul sau avea mereu in spate un tablou cu nume precum Vialli, Baggio, Ravanelli sau Deschamps. De fiecare data cand un fotbalist avea impresia ca este mai presus de echipa si aborda nepotrivit subiectul primea urmatorul avertisment: “Ii vezi pe cei din tablou? Sunt eroi in bianconero, dar au plecat. Vrei sa mergi dupa ei? Nimeni nu e de neinlocuit”! Functiona de fiecare data. Pentru orice exista o limita a bunului simt, iar “Il Direttore” isi dorea liniste la echipa. Tacchinardi si-a amintit intr-un interviu o perioada grea in cariera sa la Juventus. Nu juca aproape deloc. Era complicat sa gasesti spatiu intr-un prim unsprezece intesat de vedete ca Davids, Zidane, Deschamps. Tristetea sa a fost intuita de “numarul unu” al conducerii si a primit o neasteptata invitatie la cina. Moggi era un viclean negociator, un pragmatic materialist, dar poseda si o inima mare, lucru confirmat de multi colaboratori si subalterni ai sai. L-a consolat pe Alessio, i-a expus rolul sau fundamental in echipa si atmosfera din vestiar, l-a asigurat ca va avea parte de meciurile sale, de clipe de glorie si responsabilitate. Tacchinardi si-a schimbat radical viziunea dupa acea intalnire, s-a fortificat psihic si a continuat sa reprezinte o reala optiune a bancii de rezerve. Iar evolutiile sale nu au dezamagit niciodata. Negociator, expert tactic, descoperitor de talente, dar si un bun psiholog. Fara aceste atribute nu putea ramane la nivel inalt in aceasta arena dinamica numita “lumea fotbalului”.
[youtube_sc url=”DxYJzaagfoY”]
Cel mai des asociate cu numele sau sunt transferurile de marca realizate in toata perioada Juventus. Cand in vara lui 1996 de la Juventus plecau Vialli si Ravanelli, idoli ai tripletei de vis, suporterii au ridicat sugestiv din sprancene. Ambii au insemnat sume generoase de transfer si se asteptau inlocuitorii. Boksic era un nume deja cunoscut in Italia, dar Christian Vieri de la Atalanta? Oare cine era acest atacant atat de tanar, adus pe Delle Alpi cu o suma derizorie? Ca un ceas elvetian programat din fabrica, toti confirmau din primul sezon. Vieri impresioneaza in goleada cu AC Milan de pe San Siro (6-1), se dovedeste decisiv pe parcursul acelui nou Scudetto adjudecat si se impune si in Champions League. Rezultatul? Ofertele soseau ca o avalansa pentru tanarul italian, deja ametit de sumele promise. Vieri il anuntase pe Moggi ca este o echipa gata sa ofere 28 miliarde de lire pentru el in 5 ani. Acesta este momentul unei alte intamplari hazlii marca Luciano Moggi.
“Este 29 Iunie, Avocatul, care avea mari sperante in jucator, mi-a telefonat: <<Moggi, maine sunt la adunarea IFI (International financial institution) si mai mult decat de finante jurnalistii or sa ma intrebe de Juventus. Ce facem, il vindem pe Vieri?>>. I-am raspuns ca nu ma convingeau nici ofertele si nici intervalele de plata. Agnelli a fost de acord cu mine. Ziua urmatoare surpriza, Vieri s-a prezentat in sediu. Era dupa amiaza si sosirea sa nu a trecut neobservata: usi trantite si voce ridicata. <<Vreau un post de titular si marirea salariului la 5 miliarde lire pe sezon>>. Christian e putin cam nebun, nu era la primele istericale de acest gen, dar atunci a exagerat prea tare. Nimeni la Juventus, nici macar castigatorii de Balon de Aur nu aveau postul asigurat in primul 11. Iar cele 5 miliarde erau o absurditate. Am ramas oricum calm. << Bobo, aici nu poti face ce vrei tu, nu esti la tine acasa, coboara tonul!>> Apoi, ca sa il sochez am ridicat miza: << Ca sa pleci vreau 34 miliarde si toti o data>>. Putin dupa am primit un fax de la Jesus Gil, presedintele lui Atletico Madrid, era de acord cu termenii! Juventus realiza o plusvalenta de 27 miliarde de lire, o ploaie de bani total neasteptati”.
Blufful lui Moggi a avut urmari neasteptate si a adus castiguri importante pentru club. La adunarea IFI insa, Agnelli (neinformat inca) a declarat senin: “Moggi mi-a spus ca Vieri nu are pret, e ca Brigitte Nielsen, nu se vinde”. Va imaginati figura lui Gianni Agnelli apoi cand a aflat din presa ca Moggi avea pe masa de lucru contractul semnat cu Atletico Madrid. Cand au reusit sa vorbeasca in cele din urma Avocatul i-a cerut un singur lucru, felicitandu-l pentru plusvalenta: “Adu-mi altul care da goluri”! Si a venit Inzaghi pe doar 15 miliarde de lire. Moggi era in elementul sau!
Pe 19 Mai 1996 “Il Direttore” asista pe Parc Lescure din Bordeaux la returul sferturilor de finala din Cupa Uefa intre Bordeaux si Milan. In tur fusese 2-0 pentru Milan si se anunta o partida lejera pentru rossoneri. Platini ii vorbise de un anume Zidane, un jucator foarte promitator. Conform obiceiurilor sale din tinerete, observa intotdeauna jucatorii pe viu, avand incredere cu precadere in propria analiza la fata locului.
“L-am vazut pe Zidane castigand meciul de unul singur, cu doua assisturi in a doua repriza pentru Cristophe Dugarry, care insumate cu golul trei al lui Tholot, au facut cadou calificarea lui Bordeaux. Am demarat imediat tratativele cu francezii: ”EU L-AM LUAT PE ZIDANE, MILANUL PE DUGARRY. ASTEA DA SATISFACTII!”
Zidane a fost alaturi de Del Piero steaua magnifica a noului Juventus gandit de Moggi dupa castigarea Ligii in 1996. Dupa impactul dur cu fotbalul Italian si perioada mai lunga de acomodare, Zizou a reprezentat noul idol francez al lui Juventus dupa Platini. Regele isi desemnase succesorul si dupa Del Piero—Ravanelli—Vialli a urmat Zidane—Del Piero—Inzaghi . Moggi reinventa din mers si crestea cota echipei sezon de sezon. Am ratat inca doua trofee de Champions League la rand din pacate, dar Juventus era unanim recunoscuta ca cea mai puternica echipa a continentului la acea data. Nimeni nu rivaliza cu Batrana Doamna in Europa sau Italia! Zidane a fost si urmatoarea mare lovitura a lui Moggi pe piata transferurilor. Ajuns la o varsta apropiata de cei 30 de ani, admirat de o lume intreaga, franco-magrebianul era o tinta reala pentru aspirantul la presedintia lui Real Madrid, Florentino Perez. Acesta a ales sa isi faca campanie electorala (cu acordul lui Moggi) folosind numele lui Zidane ca viitoare achizitie a clubului. Francezul dorea sa plece si el de la Juventus si fusese deja contactat de Perez in acest sens. Moggi a jucat aceasta carte cum doar cel mai expert jucator de poker o poate face. Nu i-a cerut o suma lui Perez, a admis folosirea numelui lui Zidane in campania sa si a asteptat. In acest timp a pregatit alaturi de Lippi (aflat la a doua experienta a sa in bianconero) sistemul perfect pentru a inlocui absenta lui Zidane si interpretii ideali ai noii partituri. A-l substitui pe Zidane cu un fotbalist era imposibil, era unic! Au plecat ofertele catre echipele ce detineau respectivii jucatori si a fost obtinut consimtamantul acestora. Totul in graba pentru a nu se afla de mega-oferta ce trebuia sa soseasca de la Madrid. Daca ar fi intuit cineva suma finala a tranzactiei s-ar fi dublat cu siguranta si cererea pentru fotbalistii doriti de Juventus. Actionand in avans, Moggi rezolva problema plecarii lui Zidane si intareste echipa pentru a cata oara! Un an dupa ce a devenit presedinte, Florentino Perez a trebuit sa isi respecte promisiunea facute fanilor “merengues”, si dupa aducerea lui Luis Figo in 2000, vine randul ofertei pentru Zidane in 2001. Initial Real Madrid era dispusa sa plateasca 70 miliarde de lire (cca 34 mil. Euro). Moggi a zambit ironic si a refuzat categoric. Din acel moment “marele Florentino Perez” era in buzunarul lui Lucianone. S-au intalnit de mai multe ori la negocieri si la fiecare discutie Moggi ridica cererea cu 10 miliarde de Lire. La final spaniolul a trebuit sa se recunoasca invins si a platit colosala suma de 150 miliarde de lire (cca 74 milioane Euro). ERA CEL MAI MARE TRANSFER DIN ISTORIA FOTBALULUI! In spatele acestui munte de bani a stat strategia vicleana a lui Moggi care l-a atras in capcana pe Florentino Perez.
“Perez a recunoscut insa ca de fiecare data cand ne vedeam l-am servit cu cel mai bun peste”. De altfel singura satisfactie a madridistului in acea negociere.
Zidane nu a fost singura lovitura in acel an 2001. Pippo Inzaghi, goleador innascut si element fundamental in atacul lui Juventus, a plecat la Milan pe o alta suma incredibila, in jur de 40 milioane de Euro. Se repeta istoria cu trioul de vis sacrificat pe altarul mercatoului cu plusvalente. Dar Juventus ramanea mereu in top pentru ca jucatorii de valoare erau inlocuiti cu alti fotbalisti de top, iar nucelul dur ramanea acelasi. In vara lui 2001 au sosit in Torino Gianluigi Buffon, Lilian Thuram si un anume Nedved, adevarata “bestia nera“ pentru echipa bianconera. Cehul neiertator al lui Lazio marca cu regularitate impotriva torinezilor si Moggi a glumit permanent pe tema acestui transfer: “<<…asta ne da mereu gol. Il luam noi si asa rezolvam problema>>, le-am spus lui Giraudo si Bettega in 2001.” Calitatile lui Nedved erau insa fantastice. Era ambidextru, aptitudini fizice incredibile, serios si profesionist, viteza foarte buna, putea executa si lovituri libere, posesorul unui sut de temut si recuperator combativ. Opus calitatilor tehnice si elegantei lui Zidane, dar mult mai dinamic, mai util pe ambele faze. La Sparta Praga coechipierii ii poreclisera “nebunul” pentru ca alerga in continuu si accepta bucuros “un supliment de 2 ore in plus de antrenament”. Era exact tipologia lui Juventus, un om dedicat profesiei si familiei. Se dorea constructia unei echipe mai atletice si mai rapida in tranzitie. Problema era ca Pavel Nedved nu dorea cu adevarat sa plece de la Lazio. Se simtea bine la Roma si suporterii il idolatrizau. Parea o mutare imposibila. “Imposibil” nu este insa un termen folosit de Luciano Moggi. Cu afaceristul Cragnotti s-a inteles pentru un transfer in valoare de 70 miliarde de lire, suma vitala pentru problemele financiare pe care echipa capitolina incepuse sa le aiba. Nedved insa nu se lasa convins, iar decizia sa era cea mai importanta. Roma ii oferea multe atractii, familia se simtea extraordinar in capitala si cehul era tare incantat de terenurile de golf locale (mare amator al acestui sport). I-a explicat lui Moggi respectuos in repetate randuri ca nu doreste sa schimbe echipa si nu s-a lasat convins nici de Cragnotti sau Governato, conducatorii lui Lazio. Atat de dornic a fost Pavel sa ramana in curtea lui Lazio incat Cragnotti a ales sa rupa intelegerea cu Juventus si sa anunte in presa ca cehul ramane ca idol al biancocelestilor. Suporterii sai erau in extaz. Ce facea Lucianone in tot acest timp? Mima resemnarea in presa si pregatea viclean mutarea decisiva. Pentru ca el nu se preda niciodata, nu renunta la “uneltirile” sale. Stia ca Zidane va pleca si fara Nedved nu exista inlocuitor. Inacceptabil! Insuccesul nu era o varianta de luat in calcul! Aici se arata caracterele tari, iar Moggi nu era omul care sa bata in retragere, chiar daca semnifica sa nu joace dupa reguli.
L-a sunat pe Nedved ultima data cand acesta se gasea la Praga in vacanta si i-a propus o vizita scurta la Torino pentru “a-si face o idee” despre ce insemna Juventus, facilitatile clubului si mai ales terenurile de golf din zona: “Pavel, fa-mi o favoare, acepta o vizita la Torino. Nu iti spun sa vii la Juventus neaparat, dar macar vino sa vezi despre ce este vorba. Apoi daca ma refuzi ramanem prieteni ca inainte, nu sunt probleme. Iti trimit un avion privat din Italia, asa nu te vede nimeni si totul ramane secret.”
Capcana a fost intinsa si Pavel Nedved a acceptat din politete invitatia distinsului Direttore. In timp ce el se afla in zbor catre Torino, Moggi a alertat toti amicii din presa anuntand cu surle si trambite ca “vine Nedved la Juventus”! Nu mica i-a fost mirarea cehului cand a intalnit armata de jurnalisti de pe aeroport. Toti intrebau de salariu, suma de transfer si viitorul sau rol. Cehul a fost pus intr-o pozitie imposibila de vicleanul conducator juventin. A intalnit un Moggi “suparat pe scurgerea de informatii din club”, dar care s-a dovedit a fi o gazda de exceptie. Apoi terenurile de golf de langa Torino erau la cele mai inalte standarde si s-a vazut pentru prima data sclipirea din ochii sai. Nu mai erau dubii cu privire la viitorul razboinicului blond, iar stigmatizarea la care l-au spus tifosii laziali a cantarit decisiv. Nedved era al lui Juventus, intelegerea a fost parafata. MOGGI CASTIGASE DIN NOU! Neconventional? Cui ii pasa? Aveam in curte viitorul Balon de Aur, o noua stea printre cele 50 de legende bianconere. Iar alaturi de el pe Gianluigi Buffon, considerat si acum poate CEL MAI BUN PORTAR AL TUTUROR TIMPURILOR. O capmanie demna de renumele eminentei juventine. Exista varianta pentru Zidane, aveam portarul Squadrei Azzura, un excelent Thuram in forma maxima si cu un an in urma sosise si David Trezeguet, inlocuitorul nativ al lui Inzaghi. Toate piesele puzzle-ului erau la locul lor pentru o ultima perioada de glorie a clubului.
In ceea ce priveste viata personala a fotbalistilor, Moggi a fost departe de sergentul de fier imaginat de unii. Cerea decenta, tinuta adecvata si respect pentru valorile clubului, dar nu interzicea anumite escapade nocturne daca acestea nu lasau urmari pe terenul de joc. David Trezeguet spre exemplu era unul afectat teribil de aventurile tarzii. A avut o perioada in care golurile lipseau cu desavarsire si evolutiile sale ridicau dese semne de intrebare. Informandu-se cu privire la acest subiect, Moggi afla pasiunea franco-argentinianului pentru un club milanez faimos atunci, “Hollywood”, din care atacantul bianconero rareori lipsea.
“ A fost cel mai usor lucru din lume sa rezolv aceasta problema. Intr-o seara m-am infatisat chiar la Hollywood. Am ajuns mai devreme, mi-am luat un cocktail si am asteptat. Nu indelung pentru ca Trezeguet si-a facut repede aparitia cu un zambet larg intiparit pe chip. Expresia i s-a schimbat instantaneu cand a dat ochii cu mine. Mi-a fost de ajuns o fraza: << David, cum facem, ne intoarcem amandoi sau vii cu masina ta?>> Din acea noapte nu a mai mers in club decat atunci cand viata sportiva i-a permis-o. Si a reinceput sa marcheze goluri pe banda rulanta.”
Fara scandal in presa, fara amenda, fara ca jucatorul sa fie afectat. Neafectat, dar cu lectia invatata. Pe Moggi nu il pacaleai la fel cum nu puteai pacali fotbalul la Juventus! Situatia era una diferita insa in cazul fenomenalului Paolo Montero. Acesta iubea viata de noapte ca pe o a doua vocatie a sa si nu pierdea nicio ocazie sa guste din deliciile si tentatiile de tot felul. Recunostea fatis de fiecare data asta si avea in Mark Iuliano un coechipier de baza nu numai pe teren. Formau un cuplu de vis atat pe teren cat si in puburi sau cluburi. Dar in cazul lor nu afecta cu nimic randamentul din teren sau la antrenamente. Era greu de imaginat, dar uruguayanul performa excelent dupa doar 2-3 ore de somn, iar Lucianone nu avea nimic de obiectat. Asta pana cand Montero s-a casatorit si a aparut scaderea drastica de forma. Dupa cetava meciuri de 5 in “pagella”, Paolo e convocat in biroul lui Moggi. Discutia a fost mai mult decat amiabila. “Inculpatul” ducea o viata sportiva impecabila dupa nunta si programul strict numai lasa loc de escapade ca in “vremurile bune”. Se dorea a fi un om dedicat noii calitati de sot, implicat si echilibrat. Mergea la ora 8 seara la odihna inainte de antrenamente si nu incalca niciun regulament. Dar partidele sabe continuau sa se tina lant. In cazul sau Moggi a pregatit un discurs special, adaptat la persoana cu totul atipica care este Paolo Montero:
“<<Paolo, intoarce-te in cluburi, mergi la pub cu prietenii seara, distreaza-te toata noaptea, altfel sa stii ca te vand…>> Din fericire nu a fost cazul, Montero a revenit rapid la forma sa cea mai buna”.
O astfel de abordare denota nonconformismul lui Lucianone si capacitatea sa de a se mula perfect pe tipologia umana a interlocutorului. Aceste detalii il ajutau enorm in procesul de negociere si o data devenit un as al manipularii si intuitiei manevra cu usurinta in orice situatie ivita. Una dintre metodele sale favorite de a induce oponentii in eroare era dezinformarea deliberata. Se prezenta la meciurile unor echipe din ligile inferioare, la tineret sau trialuri si discuta cu voce tare in compania colaboratorilor sai. Indica un jucator sau altul dupa bunul sau plac, recomandandu-l ca viitoarea sa tinta secreta de mercato. Deseori inventa sume mari cerute de echipele respective si calitati nemaivazute ale fotbalistului in cauza. Rezultatul era ca emisarii lui Inter, Lazio, Roma, Milan sau Parma, prezenti si ei la meci, sunau alarmati la club si cereau transferul “noii revelatii” pentru ca Moggi pusese ochii pe el. Sigur ca jucatorul era “un pirla” ,banii erau risipitii in van si Lucianone se amuza copios. O metoda unica de a slabi concurenta. Moggi nu spunea niciodata nimanui despre intentiile sale de mercato. Nici macar sotiei sale, intrigata deseori de zvonuri. Stia doar el, Giraudo, Bettega si procuratorul. Atat! In felul asta au fost posibile marile lovituri in momentele cele mia putin previzibile. A inteles rolul psihicului in evolutia unui jucator, i-a studiat viata personala si evolutia graduala, a mutat la timp si a adus adevarati campioni, spirite puternice cu mentalitati de lideri. Altii au aruncat sume colosale pe West, Vampetta, Farinos, Couet, Ventola sau Moriero. El a cules Montero, Ferrara, Tacchinardi, Birindelli, Iuliano, Deschamps, Maresc sau Davids. SI am numit aici doar luptatorii prin excelenta, nu maestrii balonului. Pentru ca ei au format intotdeauna “nucleul dur al lui Juventus”. In cazul lui Davids a fost o alta lovitura de geniu. Dupa finala de la Roma castigata cu Ajax l-a dorit pe combativul surinamez. Milanul s-a miscat mai repede insa si l-a luat pe lancier, care nu s-a adaptat niciodata in Lombardia. Cazut in dizgratie si aflat in afara lotului, cariera sa parea compromisa pe deplin. Asta pana cand a sosit oferta surprinzatoare a lui Moggi, nu mai mult de 9-10 milioane $ la momentul respectiv. Davids a intrat direct in prima echipa a lui Juventus si a pus umarul serios la castigarea acelui Scudetto 1997-1998. Ca rezultat al acestei colosale erori de apreciere a valorii jucatorului, Berlusconi a interzis colaboratorilor sai sa ma vanda la Juventus. Moggi isi radea din nou in barba. Lovitura dupa lovitura si trofeu dupa trofeu, asta a insemnat cariera sa prolifica.
[youtube_sc url=”Eo_hUaAezxo”]
Tot Edgar Davids s-a dovedit a fi unul dintre caracterele dificile de tinut in frau. Olandezul de origine surinameza avea un orgoliu si o personalitate in viata particulara direct proportionale cu ceea ce arata in teren. In conflictul violent cu romanul Cosmin Contra dupa un meci direct cu Milan, Direttore l-a aparat vehement in fata presei, sustinand pe buna dreptate ca reactia sa fusese justificata. Pana la urma fotbalul era un joc de barbati, iar Moggi cunostea fenomenul din toate unghiurile sale. O actiune genereaza si o reactiune, nu era nimic de acuzat. Cand olandezul a depasit masura insa, tot Lucianone l-a pus la punct in cel mai dur mod cu putinta. S-a prezentat in biroul sau dupa metoda Vieri, cu un ton agresiv si usor arogant. Ce solicita Davids? Postul inedit de regista in teren. Era o idee fixa a sa ca acel post il poate ajuta sa se exprime la cotele maxime. Calitatile sale erau potrivite pentru orice post in linia mediana, in afara celui de regista. Decizia deloc negociabila a lui Moggi?
“Edgar, uite cum facem, stai tu cateva saptamani in tribuna si poate asa iti trece pofta de a mai fi regista”.
Olandezul a decis apoi sa plece imprumut la Barcelona si totul s-a linistit. Au ramas insa prestatiile sale memorabile si inca o stea pe firmamentul juventin. Meritul lui “don Luciano”, fara dubii.
Sigur ca Lucianone nu a lucrat niciodata singur. A fost inconjurat permanent de specialisti de marketing cum era Romy Gay, a avut ajutorul si cunostintele tehnico-tactice ale lui Bettega de partea sa, a colaborat din plin cu Giraudo, un expert in economie si bilanturi financiare. Dar a intretinut mereu o atmosfera familiala si o prietenie sincera care au strans legaturile intre acesti oameni de succes. Asa zisa ‘Triada’ insemna inainte de toate colaborare si competenta. Si nu lipseau momentele vesele, ca de obicei. Micile gaguri dintre Bettega, Giraudo si Moggi sunt cunoscute in acea perioada. Nu de putine ori Bettega era victima ultimilor doi. S-a ales cu cauciucurile dezumflate si numerele de inmatriculare lipsa la automobilul personal. Era deseori “escrocat“ in deplasari la hotel la nota finala. Metoda era simpla. Bettega detinea cartile de credit ale societatii si platea cazarea. Cand Moggi amintea de bacsisul pentru personal, fosta glorie lasa 10 Euro pe masa. Acuzat de avaritie de siretul toscan, suplimenta cu inca 10 Euro, uitand ca toate aceste “adaosuri” erau uneori incluse in suma initiala, ca si la restaurant. Moggi si Giraudo insfacau fiecare cate zece Euro si ii bagau in buzunar. Distractie pe cinste! Inclusiv cand primeau cadouri de la sponsori incaltaminte si Giraudo ii ascundea lui Moggi pantoful stang de la fiecare pereche, iar Moggi raspundea inchizandu-i telefoanele in biroul sau sau invelindu-i in hartie igienica toate obiectele personale. Dura ceva pana Giraudo despacheta cu grija intreaga “colectie”. Umorul aparent infantil ajuta enorm la seninatatea relatiilor dintre ei si contribuia decisiv la acea unitate indestructibila.
Daca era cineva care adora sa se amuze pe seama lui Moggi insa, acela era chiar Avocatul. Il suna intotdeauna la 6 dimineata si bietul Moggi era distrus din cauza oboselii. II cerea detalii legate de echipa, situatie si planuri de viitor. Intotdeauna la 6 dimineata! Umorul si ironia sa se desprind cel mai bine dintr-o intamplare legata de acest obicei al Avocatului. Cu exactitatea unui ceas elvetian, sunetul terorizant al telefonului se aude din nou. Moggi deschide adormit si aude la celalalt capat:
“ Asculta, Moggi, daca ti se intampla sa primesti ceva propuneri, sa nu ma uiti si pe mine, te rog! Se pare ca esti foarte dorit.”
Apoi conversatia se intrerupe brusc si Gianni Agnelli nu mai cere niciun alt detaliu. Neintelegand nimic din acel telefon, Moggi isi reia somnul si la orele 10 revine la birou. Pe masa sa de lucru gaseste un exemplar dintr-un ziar proaspat aparut. Pe prima pagina, pe langa stirile zilei, era un sondaj de opinie printre doamne care suna cam asa: “ De catre ce om de fotbal ati accepta sa fiti brutalizate?”. La sondaj participasera peste 1800 de femei si castigator detasat era Luciano Moggi. Intelegeti acum poanta Avocatului? Aceste detalii de can-can nu au mare relevanta pentru dimensiunea profesionala a lui Luciano Moggi, dar demonstreaza legatura amicala dintre toti membrii acelei “indisolubile entitati” numite Juventus si demitizeaza conceptul conform caruia Gianni Agnelli nu l-a simpatizat niciodata pe Moggi. Lucianone nu a fost niciodata un sfant, dar locul sfintilor e la biserica, nu in fotbal! Iar Avocatul era un aristocrat foarte la constient de problemele “plebeilor”.
VA URMA
