Indiferent ce va fi la Berlin, grazie Mister! Si scuza-ma..

Max Allegri

In acea dupa-amiaza tarzie de iulie am fost multi cei care am ramas surprinsi, dar mai ales preocupati de evenimentele ce se petreceau la Juventus: demisia lui Antonio Conte a fost ca o furtuna pe cerul senin de la Vinovo, cu doua zile dupa reunirea lotului. In mai putin de 24 de ore conducerea clubului anunta numirea lui Massimiliano Allegri, iar la Torino se simtea deja atmosfera unui inceput de revolta, in timp ce in Roma, Napoli si Milano se sarbatorea prematur. Pentru multi juventini (inclusiv subsemnatul) reactia instinctiva de protest era una fireasca de autoaparare. Si nu, nu deoarece as fi considerat ca nu exista viata dupa Antonio Conte. Juventus nu a stat si nu va sta niciodata intr-un antrenor sau jucator: a existat viata dupa Marcello Lippi si la fel cum a existat dupa Alex Del Piero, insa era de neconceput ca viitorul sa stea sub semnul celui care pana in urma cu cateva luni era un inamic. Si nu unul puternic, autoritar, care sa impuna teama, ci antrenorul plecat de la Milan deoarece a dus echipa la cateva puncte de retrogradare.

Insa fotbalul ramane cel mai frumos sport datorita acelei doze necesare de imprevizibil, de teatralitate si sublim, care uneori te surprinde si iti ofera o lectie de viata importanta: prejudecatile si preconceptiile sunt de cele mai multe ori contraproductive, cu atat mai mult intr-un sport bazat mai degraba pe subiectivism si condus de aspectul emotional.

Massimiliano Allegri a demonstrat ca este un antrenor inteligent si mai ales curajos. A avut curajul de a prelua un vestiar care a dominat Italia in ultimii tre ani si inteligenta de a nu schimba lucrurile bune realizate anterior: a confirmat sistemul “contian” 3-5-2 in primele meciuri, iar rezultatele i-au dat dreptate. A stiu sa schimbe treptat si sa ofere mai multa liniste si libertate unei echipe pe care Conte o solicita mereu la intensitate maxima. A condus echipa cu stiinta tactica, inteligenta si cinism. Iar partidele decisive, de la Borussia la Real, trecand prin meciurile de campionat cu Lazio si Roma, le-a castigat prin constientizarea limitelor propriei echipe si a punctelor slabe ale adversarului, valorificand la perfectie aceste detalii: uneori printr-un joc de dominare sufocanta, alteori cu prudenta si modestia de a lasa adversarului mingea la nevoie, deoarece aceasta era strada cea mai potrivita, poate singura, catre succes.

Insa nu doar tactica si strategie. Cu Allegri Juventus a invins dupa mai bine de un deceniu pe San Paolo, in poate singurul moment de dificultate al sezonului, dupa o supercupa pierduta dramatic si o remiza cu Inter care aducea pe Roma la un singur punct distanta. A intors o infrangere cu Fiorentina pe teren propriu si a obtinut calificarea in finala Cupei Italiei pe Artemio Franchi intr-o maniera impunatoare, demonstrand astfel acea grinta de care putini il banuiau capabil. Cu scuzele de rigoare pentru antrenorul si omul Max Allegri, primit injust si in cel mai bun caz ignorat de mare parte dintre suporteri.

Nu va citi niciodata aceste cuvinte, insa mesajul l-a inteles deja. Aplauze, scandari si un prim banner pe Stadium, cu ocazia meciului contra lui Cagliari, afisand un simplu, dar emblematic “Grazie Allegri”. Iar lacrimile sale nu puteau sa nu tradeze un moment emotionant si sincer, pentru o persoana care nu a provocat niciodata polemica, ci a avut rabdarea, eleganta si capacitatea de a demonstra prin fapte, pe teren si in afara lui, ca merita sa fie liderul acestei echipe.

In cele din urma daca Max Allegri este un antrenor genial sau doar un tip foarte norocos aproape ca nici nu mai conteaza. Adevarul este probabil undeva la mijloc, insa la Berlin va fi nevoie de un mix de genialitate si noroc pentru a intra definitiv in istorie. Iar in final poate ca nici macar aceste elemente impreuna nu vor fi suficiente pentru o noapte magica. Insa Allegri a castigat deja cea mai dificila si importanta provocare: a obtinut un loc special in sufletul celui mai exigent si rafinat public din Italia si nu numai, stima, recunostinta si increderea unui ambient din care acum face parte.

Pentru a-l cita pe Andrea Agnelli, dar cu aproape un an de intarziere – Mister, benvenuto a casa!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

3 gânduri despre “Indiferent ce va fi la Berlin, grazie Mister! Si scuza-ma..”