Marcello Lippi: the Only One!

“Ce este fotbalul daca nu o idee filozofica creata din dorinta de a-ti depasi adversarul?”

Un astfel de concept pare sa apartina unui filozof pasionat de fotbal, unui om de cultura sedus de dinamismul extrem al dretunghiului verde. Nicidecum unui fost fotbalist si actual antrenor. Dar a fi filozof nu este o meserie sau o revelatie mistica rezervata celor putini, este conditia omului inteligent care isi pune o intrebare fundamentala si cauta un raspuns logic la propria sa dilema. Filozofi exista si in fotbal, iar antrenorii cei mai mari au toti “filozofia lor”. Unii adopta tactica moderna a intimidarii adversarului, altii isi recalculeaza optiunile in timpul meciului scriind si rescriind notite, iar altii privesc calmi si impasibili, asemeni sahistului care asteapta mutarea oponentului, incercand sa o intuiasca in prealabil. Inghetat ca Sfinxul intr-o expresie glaciala, cu o tigara de foi ce ii dadea un aer boem si vesnicul sau palton lung sau geaca inscriptionata cu sponsorul…asa l-am descoperit pe Marcello Lippi si asa imi va ramane in memorie. EL ESTE FILOZOFUL MEU FOTBALISTIC FAVORIT!

Ca fotbalist a petrecut cea mai mare parte a carierei la Sampdoria, acolo unde a evoluat pe postul de libero timp de zece sezoane. 274 de prezente in campionat si 5 goluri inseamna cifre importante, chiar daca nu spectaculoase. A avut ocazia sa lupte cot la cot cu inegalabilul Bettega din postura de adversar si isi aminteste si azi cu placere de acele dueluri fierbinti.

“Eram lent, chiar foarte lent, dar puternic fizic. Asa ca mie imi revenea marcajul tuturor adversarilor buni in duelurile aeriene. Eram destul de bun si tehnic, dar prea lent din punctul meu de vedere”.

Daca aceasta cariera onorabila de jucator nu avea sa il remarce intr-un mod deosebit, atunci experienta de antrenor l-a asezat la loc de frunte in istoria fotbalului. Cariera sa incepe in 1982, imediat dupa retragerea din activitate, cand devine antrenorul tineretului Sampdoriei. Acolo isi solidifica acele cunostinte necesare mai tarziu si isi faureste o filozofie care avea sa dea rezultate uluitoare peste ani.

Continua la echipele de seniori la cluburi de esaloane secunde precum Pontedera, Siena, Pistoiese, Carrarese. Toate aceste experimente secundare iau sfarsit cand primeste sansa de a antrena  Cesena in Serie A in sezonul 1989-1990. Lippi pastreaza echipa in Serie A pe un onorabil loc 13 si atrage atentia si celorlalte cluburi prin abilitatea sa de a lucra profesionist si cu rezultate optime la echipe fara pretentii sau care nu beneficiau de un lot valoros. Atalanta observa abilitatile tehnicianului toscan si ii acorda poate sansa vietii dupa un sezon mai nefericit in Serie B alaturi de Lucchese. Ii predau lui Lippi soarta echipei si acesta reuseste un laudabil loc 7 la finalul unui sezon foarte echilibrat pentru echipa. Viitorul maestru rateaza de putin calificarea in Cupa Uefa, dar pe langa golgeterul Maurizio Ganz are ocazia sa lucreze cu tineri promitatori gen Paolo Montero sau Alessio Tacchinardi, oportunitate care il va ajuta mai tarziu in cariera sa ia decizii foarte inspirate.

In sezonul 1993-1994 Napoli este o echipa in deriva dupa despartirea de Maradona, Zola sau Careca. Miracolul cu iz de doping reusit de Maradona la echipa din sud se naruise si clubul partenopeu avea nevoie de o mana forte pentru a stopa decaderea tot mai pronuntata. Mana forte s-a numit din nou Marcello Lippi, un antrenor experimentat deja, cu idei clare si principii de joc foarte moderne pentru vremea aceea. Valorosul toscan paraseste Atalanta, care va retrograda fara el la finele sezonului, si redobandeste onoarea cu Napoli clasandu-se impotriva oricaror asteptari pe locul 6, care asigura Cupa UEFA pentru echipa de langa Vesuviu. Si aici divinul Marcello descopera calitati importante la jucatori precum Ferrara, Cannavaro, Pecchia sau Fonseca. Nu intamplator ii vom regasi colaborand mai tarziu, in varful lor de glorie. Virtuosul toscan isi confirma inca o data valoarea si de aceasta data rezultatele sale au atras atentia unui colos ranit care nu isi mai regasea gloria de alta data. Un club mai mare decat istoria, un nume sinonim cu fotbalul de clasa, o garantie a profesionalismului si o sansa imensa pentru oricine.  JUVENTUS IL DOREA PE LIPPI!

Dupa ce flacara geniului lui Platini s-a stins, Juventus s-a zbatut ani buni in umbra Milanului, intr-o semi-mediocritate maligna. Nu reusea sa isi depaseasca conditia de echipa de Cupa Uefa, uneori nici atat. Incercari repetate au dat gres si de aceasta data marele Gianni Agnelli nu mai avea rabdare. S-a dorit o schimbare, un suflu nou, o atitudine diversa, o garantie a structurarii unui succes pas cu pas. Au fost alesi Luciano Moggi si  Marcello Lippi, doua mutari de geniu care au schimbat complet fata Juventusului si i-au redat stralucirea ametitoare de odinioara. Oamenii potriviti in locul potrivit la momentul potrivit…IATA GARANTIA SUCCESULUI!

Marcello Lippi a venit sa construiasca cu minutiozitate un succes si a sfarsit prin a sari etapele intr-un triumf fantastic. Drumul lui Lippi la Juventus incepea si de asemenea legenda prindea contur.

Atunci cand posezi  o idee solida si construiesti un sistem bine structurat in fotbal, cauti imediat elementele care iti vor garanta functionarea optima a mecanismului gandit cu migala. Cu siguranta Juventus dispunea de nume magnifice ale fotbalului, dar mai mult decat orice, Lippi si-a dorit o echipa, acel monolit tactic-emotional care garanteaza focusarea intr-o directie comuna. Unul dintre principiile sale de baza a fost mereu “fotbalistii cei mai buni nu formeaza si cea mai buna echipa”. Mai mult decat un concept, mai mult decat o directie, LIPPI AVEA CERTITUDINI! Iar aceste certitudini l-au ghidat catre acele decizii ce fac diferenta in mod constant pe un teren de fotbal.

Au parasit echipa nume mari precum Moller, Dino Baggio sau Julio Cesar. Noul antrenor a simtit nevoia de sange proaspat in lot si s-a folosit atat de vechile experiente fotbalistice cat si de puterea si renumele lui Juventus  pentru a recruta elementele necesare ridicarii noului edificiu triumfal. Astfel au sosit Ferrara, Tacchinardi, Deschamps sau Sousa. Si noua aventura incepea.

Schimbarea de atitudine si abordare s-a vazut din primele partide. Un stil modern, combativ si orientat in egala masura catre ambele momente ale jocului. Toata echipa participa la manevra ofensiva in functie de zona de posesie si toti alcatuiau acel lacat defensiv care avea sa il transforme pe Lippi intr-un pedagog premiat al fotbalului contemporan. Primii care incepeau faza defensiva erau atacantii, dezlantuiti intr-un pressing furibund la fundasii adversi chiar in propria lor jumatate. Rezultau actiuni anihilate din fasa si recuperarea balonului in zone foarte propice dezvoltarii unor contre taioase. Forta si calitatea agonistica ale unor Vialli sau Ravanelli erau pe deplin valorificate de Marcello Lippi. Carismaticul perugin cu parul alb era primul in duelurile unu-la-unu, centra din benzi, suta puternic din afara careului si combina fulgerator atat cu Vialli cat si cu Del Piero sau Baggio dupa caz. In cazul lui Baggio a fost evidenta intotdeauna o detasare a tacticianului toscan de numele si faima sa. Baggio era un star, considerat cel mai bun jucator din lume la momentul respectiv. Lippi avea insa directii clare si stilul sau nu era compatibil cu dorinta de eterna libertate tactica dorita de genialul varf nascut langa Vicenza. A rezultat un conflict rece si distant intre cei doi, mai pregnant poate in perioada Inter decat la Juventus. A fost clar insa ca noua stea a lui Del Piero era mult mai pe placul lui Lippi decat cea in declin a lui Baggio. Marcello isi cunostea drumul si nu avea sa se abata pentru nimeni si pentru nimic. Rezultatele i-au dat dreptate pentru ca Lippi a fost mereu un om al rezultatelor. Un pragmatic de seama in cel mai pragmatic campionat al planetei poate.

Daca ii studiai mina impietrita din timpul meciului nu ai fi deslusit decat o concentrare teribila, un efort continuu de a cuprinde tot secretul partiturii adverse, o traire vie dar ascunsa de muschii oteliti ai fetei. Marcello Lippi devenea o statuie de bronz sau marmura. Doar ochii erau vii, doar ochii!

 “Marcello Lippi este un om impresionant. Este de ajuns sa te uiti in ochii lui ca sa realizezi ca ai de-a face cu un om care detine complet controlul asupra sa si a profesiei sale. Acesti ochi ard de seriozitate uneori, alteori stralucesc, studiindu-te cu grija si intotdeauna sunt vii si plini de inteligenta. Nimeni nu ar putea comite greseala de a-l trata pe Lippi cu indiferenta ”.

Din partea unui adversar si ulterior prieten precum Sir Alex Ferguson acest citat vine ca o radiografie executata chirurgical. Asta este Lippi si asa ni-l imaginam toti cand cineva ii rosteste numele. Nu este excesiv de prietenos, dar e deschis la nevoie, nu accepta incalcari flagrante ale principiilor sale, dar este suficient de adaptabil pentru o abordare respectuoasa si mai ales nu prezinta aroganta superioara a altor colegi ai sai, preferand o demnitate izvorata din cunoasterea propriei valori. Asculta cu atentie, alege bine cuvintele si cantareste o decizie suficient timp pentru a nu ceda unei tendinte sentimentale de moment. Lippi nu este un tiran al etichetei, doar un om care si-a ales pasii cu meticulozitate si a reflectat cu un calm imperturbabil la fiecare decizie.

Simpla sa prezenta pe banca iti transmitea acea incredere specifica marilor lideri din istorie. Un strateg demn de perioada antica ce actiona cu succes in cel mai modern stil posibil. Nu era un coleric necontrolat, nu abuza de cuvinte mai mult decat necesar, studia totul si nu se lasa studiat. Gandurile sale erau patrimoniu intim, ca o poezie a furtunii ce lua nastere subit si se disipa in Universul vast al propriei minti. Acolo fulgerau trairile, acolo se se confruntau dilemele si tot acolo se generau certitudinile intr-un deznodamant final. Asta era Marcello Lippi pe banca in vazul camerelor si ziaristilor amatori de senzational. In vestiar insa…transmitea totul intr-o maniera directa si fara echivoc. Dorea ca toata lumea sa stie exact cum vede lucrurile, fara interpretari si fara dulcegarii infantile. Strategul Marcello nu era un tata bland si iertator, parea un titan dezlantuit. Multi s-au gandit sa renunte, parea prea exigent, prea violent in concepte, prea aproape de sublimul intangibil. Toricelli spre exemplu a recunoscut asta public, ii lipsea abordarea mai paterna a lui Trappattoni. Insa acesta era stilul toscanului de a motiva. A fortifica mentalul colectiv era pentru el o misiune. Cum sa inchipui un angrenaj perfect fara o atitudine razboinica? Cum sa intri pe teren fara sa dai 100% pentru echipa? Cum sa nu iti pierzi suflul daca este nevoie pentru aceste culori? Cine a fost capabil a ramas si a castigat, cine nu… a ales varianta mai lejera a exilului. Lippi a ramas fidel conceptelor sale si a triumfat ca niciun alt antrenor italian sau european. Poate cea mai sugestiva fresca este descrierea unui discurs din timpul Mondialului din 2006. Autorul? Andrea Pirlo!

“ In Germania am devenit campioni mondiali multumita grupului, grup despre care antrenorul avea urmatoarea opinie la un moment dat: “sunteti niste oameni de rahat, imi provocati sila! Vorbiti prea mult cu jurnalistii, sunteti niste spioni ai lor in vestiar, nu reusiti sa tineti un secret macar pentru voi, cunosc mereu echipa in timp real. Unde vreti sa ajungeti? Nu pot nici macar sa am incredere in voi!” Nu dadea dreptul la nicio replica, era un monolog al sau si atat. Cu chipul deformat de furie, cu venele dilatate la maxim pana la limita extrema, nu reusea sa se abtina. ”

Cu aceasta atitudine insa, grupul de “stronzi e spie”, cum ii numea Lippi fara menajamente, a castigat mondialul din 2006. Care era secretul? In afara oricarui dubiu era grupul. Si nu il ultimul rand…tacticianul infuriat ca un titan ranit. El, antrenorul, el simbolul si liderul Italiei. EL, Marcello Lippi!

Cu Juventus a castigat titlul din primul an si a reusit si triumful in Cupa. Astazi nu mira pe nimeni poate, dar atunci a fost o mare surpriza si o explozie de fericire. Proiectul de constructie care urma sa dureze 2-3 ani a dat rezultate din primul. Lippi nu era omul jumatatilor de masura. Iar echipa prindea contur in jurul  sau ca un nucleu indestructibil. Acel nucleu despre care lumea avea sa vorbeasca mai tarziu cu adoratie si respect. Acea “atitudine a lui Juventus “ pe care insasi marele Ferguson avea sa o copieze la Manchesterul sau diabolic.

“Lumea ma intreaba si azi cum reuseam mereu sa cedam jucatori mari si totusi sa ne luptam an de an pentru cele mai importante trofee? In primul rand luam alti jucatori valorosi, bineinteles. Dar cel mai important era acel nucleu dur care se formase deja. Nucleu care nu era neaparat format din fuoriclasse, asa cum se intelegea la momentul respectiv, dar totusi jucatori de nivel inalt. Pentru mine si ei erau fuoriclasse. Peruzzi, Ferrara, Tacchinardi, Montero, Toricelli, Di Livio, toti jucatorii de gen.Apoi sigur ca erau fuoriclasse ca Zidane. Dar cu acest nucleu deja existent de jucatori cu excelente calitati umane,mentale, tactice si marii campioni care veneau se puneau imediat la dispozitia grupului”.

Iata secretul lui Marcello Lippi si al marelui Juventus. Asa s-au castigat trofee fara numar si asta este alcatuirea unei echipe de vis. Asa s-a castigat UEFA Champions League in anul de gratie 1996, asa s-au mai jucat inca doua finale consecutive pierdute poate pe nedrept. Grupul strans in jurul antrenorului, calculul cerebral si meticulos, o tactica moderna revolutionara, toate pe scheletul unui grup ce imbina forta fizica si efortul supraomenesc cu geniul si creativitatea. Numiti-l “efectul Lippi” daca vreti, este meritul sau indiscutabil. Rodul unei munci asidue incepute la juniorii Sampdoriei si desavarsite si in ziua de azi.

A evaluat bine pozitia in teren a fiecarui component al lotului, a adus jucatori cu acele calitati indispensabile lui si a imbunatatit progresiv permanent fiecare aspect. Fonseca, Montero, Tacchinardi, Pecchia, Ferrara, Padovano iata doar cateva nume in care Lippi a vazut corespondentul unui razboinic total si i-a desavarsit intr-un concept pragmatic si coerent. S-a adaptat la cele mai grele situatii la nevoie, a castigat in zece, in noua, contra sortii, contra arbitrilor de multe ori. A fost acuzat ca stia de “sistemul triadei” sau de “dopaj”. El raspunde calm si arata rezultatele atat in plan intern cat si international. Nu era dopaj, era supramotivare. Era un grup de soldati disciplinati, nu de primadone arogante cu impresii de staruri.

A avut si sezoane mai putin reusite dupa care a fost demis din dorinta de schimbare a conducerii. Mereu am fost de parere ca cea mai mare greseala din eminenta cariera a lui Moggi a fost sa renunte de doua ori la Lippi. Oare era nevoie de un suflu nou? Cine putea sa fie mai presus de Lippi, cel care crease emulatia perfecta? Clar nici valorosul Ancelotti si nici chiar Cappelo nu s-au ridicat la nivelul sau niciodata! Toti au capotat in fata unui moment tensionat, incarcat de semnificatii si obiective inalte.

In sezonul 1999-2000 a fost demis si spre dezamagirea multora a ales oferta lui Inter. Acolo insa avea un lot de vedete, nu un grup unit si faurit de mana sa experta. Au aparut conflictele si sezonul a fost unul ratat. I s-a pus eticheta de antrenor care “castiga doar cu Juventus”. Ce nu stiau multi era ca nici Juventus nu castiga fara Lippi. Fara creator e greu sa se desavarseasca creatia. Asa ca dupa doua insuccese la limita ale lui Ancelotti a revenit “batranul lup” si ne-a readus acolo unde ne era locul. A regasit familia sa pastrata ca un diamant intact si au reluat seria de succese de acolo de unde o parasise cu doi ani in urma. Din nou Scudetti si din nou o finala de Champions League. Pierduta si aceasta din pacate in fata unui Milan care nu merita nici prezenta in finala, cu atat mai putin trofeul. Dar fotbalul ii rasplateste uneori si pe cei mai norocosi, nu neaparat pe cei mai valorosi. Insa 4 finale de Champions League nu a mai atins niciun antrenor al lui Juventus! Posibil nici sa nu mai reuseasca vreunul. E un urcus epuizant si fara calmul glacial al batranului Zeu Lippi, fara privirea sa agera si tehnica detaliului, e greu sa razbati atat de sus. In momentele incordate ale unei partide sperai intr-un prim plan, o imagine a Sfinxului. La prim plan te linisteai instantaneu. Lippi calcula ceva, Lippi analiza cu ochii sai reci si fixi. Cu sau fara tigara de foi in coltul gurii, gasea mutarea secreta. Atacau prea mult adversarii? Intarea imediat mijlocul cu un inchizator sau obliga un jucator surpriza sa intepreteze o alta partitura decat cea fireasca. Nimeni nu putea sa intuiasca exact ce mutare va face infailibilul Marcello. Nimeni nu realiza daca Pessotto era fundas in noul sistem sau mijlocas de banda. Era 4-4-2 sau 5-3-2? Inchizatorul cobora parca tot mai mult catre centrul careului. Modifica permanent si se adapta in functie de situatie ca nimeni altul. Au fost meciuri in care era imposibil sa bati defensiva gandita de el. Daca Juventus marca in primele 10 minute citeai pe chipul adversarului constientizarea torturii fara sfarsit ce avea sa urmeze. Iar Italia acelor ani era suprasaturata de atacanti letali de superclasa, de mijlocasi extrem de talentati, de genii ale tehnicii si finalizatori prin excelenta. Toti neputinciosi in fata marelui Lippi. Batistuta, Ronaldo, Totti, Crespo, Chiesa, Weah, Signori. Toti incercau sa strapunga fortareata fara sanse de izbanda. Urma apoi un contraatac fulger si…2-0! Nu mai ramanea nimic de facut! Lippi triumfase din nou. Calculul sau diabolic facuse inca o victima. Si asta fara sute de milioane aruncate pe fereastra, fara a ne autodefini ca “galactici, extraterestrii” sau magicieni. Doar 11 eroi ce trudeau la fiecare contact si gandeau cu stoicism fiecare faza. Pentru echipa, pentru trofeu, pentru suporterii dezlantuiti. Pentru Juventus! Juventus era peste echipele galactic falsate pe sute de milioane si peste frustrarile inapte ale unor patroni inecati de furia neputintei. Intrebat fiind daca ar fi tentat de o posibila colaborare cu fostul sau elev Zidane la Madrid, Marcello Lippi a raspuns calm si detasat:

“O sa va raspund cu o ironie. In cariera mea mi s-a intamplat sa refuz de trei ori Real Madrid. De ce? Simplu, cand esti antrenorul lui Juventus nu accepti nici o alta oferta”!

O ultima despartire de Juventus dupa locul 3 in sezonul 2003-2004 i-a acordat insa sansa de a accepta oferta de a antrena nationala Italiei. Marele strateg toscan mai avea inca o etapa de bifat in cariera sa.  Poate ca in plan personal a fost cel mai bine. Dorinta de a avea un Ferguson la Torino nu a fost din pacate agreata de conducere si filozofia italiana a schimbarii a primat. Rabdarea in fotbal se pare ca ramane o traditie britanica din pacate. Visul continuitatii perpetue s-a spulberat, dar triumful fantastic al Italiei in 2006 a spalat orice regret. Citatul lui Pirlo este mai graitor decat o mie de relatari ale ziaristilor de la fata locului. Cu un pumn de fier si cu o vointa inumana a dus echipa pana in finala, a reinventat concepte tactice, a jucat spectaculos cand a trebuit si pragmatic cand rezultatul a necesitat-o, iar la final s-a incununat si Campion al Lumii. Cine putea sa realizeze asta in afara lui, A COLOSULUI LIPPI? Un simbol nu numai al lui Juventus, nu numai al Italiei, ci al fotbalului mondial. Mai mult decat oricand, LIPPI ARE O DIMENSIUNE OLIMPIANA!

 “Nici astazi nu sunt convins ca am adus in Germania cu mine cei mai buni jucatori din punct de vedere tehnic. Dar eram ferm convins ca i-am selectionat pe cei care puteau forma o echipa si puteau evolua impreuna la maximul posibilitatilor lor. In ziua de azi castigi doar daca devii o echipa. Nu inseamna neaparat ca trebuie sa alegi cei mai buni jucatori din tara. E posibil ca cei mai buni, impreuna, sa nu devina o echipa. E ca un mozaic, trebuie sa aranjezi impreuna piesele potrivite. ”

De cinci ori campion al Italiei, castigator al Cupei Italiei, detinator a patru Supercupe italiene, triumfator in Champions League, Supercupa Europei si Supercupa Intercontinentala, Campion Mondial cu Italia. Mai nou este si campion in Asia si China cu brava dar deloc stralucitoarea sa Guangzhou Evergrande. O cariera de vis pentru un titan si zeu al fotbalului. Nu pot decat sa sper ca o minune l-ar mai aduce inapoi pe banca lui Juventus, desi o astfel de ipostaza pare de neimaginat. A faurit grupuri invincibile, aparari de netrecut, atacanti de clasa mondiala. A reinventat jucatori ca Nedved trequartista, Zambrotta fundas de banda, Tacchinardi fundas la nevoie, Tudor mijlocas inchizator si multi, multi altii. Altora le-a dat o alta dimensiune si i-a metamorfozat in campioni veritabili. Camoranesi, Iuliano, Montero, Davids, Birindelli, Trezeguet, toti sunt legati de numele sau si toti au fost desavarsiti de bagheta magica a lui Lippi. Dar titanul Marcello nu are nicio bagheta magica, EL ARE CLARVIZIUNE, VOINTA SI INTELIGENTA!

 “Jucatorii italieni sunt cei mai buni din lume din punct de vedere tactic. Asta e o parere sincera. Nu spun ca e cel mai spectaculos fotbal dar cu siguranta e cel mai complex, pentru ca  indiferent de cum te numesti, vei avea mereu imense dificultati cand vei evolua impotriva lor. ”

Nu pot spera decat la absurd. Ca cineva sa ii paseasca pe urme si sa ii depaseasca rezultatele. Utopiile insa nu prea fac parte din fotbalul modern. Asa ca prefer sa fiu mandru si onorat ca l-am prins in intreaga sa activitate. Nimeni nu a marcat fotbalul meu si fotbalul nostru ca MARCELLO LIPPI. Mii de multumiri, Maestre!

                                              Si totusi… cand te mai vedem la Torino?

[youtube_sc url=”lRsl2a0EDYI”]

[youtube_sc url=”-sO2SgO_Z9I”]