http://www.youtube.com/watch?v=jawxPXPnHR4
Juventus Torino a dat lumii fotbalistice nu numai mari jucători, ci şi mari personalităţi, iar faptul că actualul preşedinte UEFA, Michel Platini, este produsul acestui club, reprezintă un titlu de glorie şi mândrie pentru torinezi şi fanii lor.
“Le Roy”, cum era numit la Juventus, a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti din anii ’80. Palmaresul său în domeniul trofeelor şi titlurilor câştigate este absolut uluitor: campion al Franţei cu Nancy în 1975 şi cu St. Etienne în 1981, Cupa Franţei cu Nancy în 1978, Campion al Italiei cu Juventus în 1984 şi 1986, Cupa Italiei cu Juventus în 1983, şi tot cu torinezii, Cupa Cupelor şi Supercupa Europei în 1984, precum şi Liga Campionilor (1-0 cu Liverpool)
http://www.youtube.com/watch?v=rsadpNQQLIs
şi Cupa Intercontinentală în 1985, în dauna celor de la Argentinos Juniors
http://www.youtube.com/watch?v=aebMrYh0LiM
Apoi Campion European în 1984 şi Medalie de bronz la CM Mexic din 1986, ambele cu naţionala Franţei. Iar, ca titluri individuale, Golgeterul Seriei A şi Balonul de Aur în 1983, 1984 şi 1985, golgeterul Ligii Campionilor şi cel mai bun jucător al Cupei Intercontinentale în 1985, toate cu Juventus, golgeter şi cel mai bun jucător al CE 1984 şi înca multe altele…
Iată pe scurt cariera excepţională a acestui fotbalist, sub forma unei edificatoare liste de titluri şi trofee câştigate prin muncă şi talent.
Michel François Platini (născut la 21 iunie 1955 în Joeuf, din părinţi de origine italiană) a jucat la doar 3 echipe: Nancy (1972-1979, 172 partide, 102 goluri), St. Etienne (1979-1982, 96 partide, 50 goluri) şi Juventus (1982-1987, 147 partide, 68 goluri).
“De ce ai ales aceste 3 echipe?” a fost intrebat de reporterul RAI la sfârşitul ultimului meci în tricoul bianconero, la 17 mai 1987 contra Bresciei, scor 3-2: “Am jucat la Nancy pentru că era echipa oraşului meu, la St. Etienne, pentru că era cea mai bună echipa din Franţa, iar la Juventus pentru că este cea mai bună echipa din lume”, a răspuns Platini cu nostalgie şi cu mândrie.
Venirea sa la Juventus a însemnat, pe lângă bucuria aducerii unui mare campion, alături de nu mai puţin celebrul Boniek, şi o mică… dramă. Legile de atunci nu permiteau ca o echipă să aiba mai mult de doi străini in lot, aşa că Agnelli şi ceilalţi de la club au trebuit să ia o decizie dureroasă: renunţarea la irlandezul Liam Brady, cel care contribuise decisiv la câştigarea campionatelor din 1981 şi 1982. Dar Liam avea un mare caracter; cu toate că aflase că la sfârşitul campionatului avea să-i cedeze locul lui Platini, şi-a făcut datoria până la capăt, contribuind la al 20-lea titlu al torinezilor, iar pe tricourile alb-negre a apărut astfel a doua stea… A plecat demn, cu capul sus, cu conştiinţa implinită faţă de clubul care l-a învăţat să fie aşa…
Dupa cum s-a văzut, Platini a câştigat cu Juventus cam tot ce se putea şi asta în numai 5 ani, înscriind goluri decisive, aşa cum au fost cele din finala Ligii Campionilor şi a Cupei Intercontinentale.
http://www.youtube.com/watch?v=fXPqEbvIkpM
Pentru că a fost respectat de toată suflarea juventină, atunci când în 1987 clubul torinez a recurs la o întinerire masivă a lotului, despărţirea a fost firească, dar uşor nostalgica, moment propice de aduceri aminte…
“Cu Juventus am trăit cele mai frumoase momente ale carierei mele, caştigând toate trofeele posibile. Vedeţi, sunt succese pe care nu le poţi avea decât dacă joci la o echipă mare. Dar nu trofeele dobândite sunt totul, cât mai ales faptul de a fi făcut parte dintr-o echipă, Juventus, care a scris pagini de istorie în marea carte a fotbalului” spunea el într-un interviu. Şi a continuat: “Juventus înseamnă cultură şi stil în care se disting manageri, antrenori şi jucători. Iar când spui Juventus, spui dragoste şi pasiune: pasiunea care uneşte milioane de fani din Italia şi din toată lumea, dragostea pentru tricoul alb-negru care explodează în momentele de triumf, dar nu se diminuează în momentele mai puţin fericite.”
Pentru echipa naţională a Franţei a evoluat în perioada 1976-1987, disputând 72 de partide în care a înscris de 41 de ori, participând la nu mai puţin de 3 ediţii ale CM (1978, 1982 si 1986) şi la una a CE (1984), participări care i-au adus succesele despre care am vorbit deja.
1987 a fost anul în care s-a retras atât de la Juventus cât şi de la reprezentativa ţării sale; avea numai 32 de ani şi s-a hotărât să-şi continue cariera fotbalistică în delicita lume a antrenorilor; astfel, între 1988-1992 a devenit selecţionerul Franţei, dar nu a avut succese notabile.
Din 1992, a renunţat la această carieră şi a inceput o alta, mult mai de succes: copreşedinte al comitetului de organizare al CE 1984 din Franţa, vicepreşedinte al Federaţiei Franceze de Fotbal, între 2001-2008. Din 2002 până în 2007 a îndeplinit şi funcţia de vicepresedinte executiv la UEFA. La data de 26 ianuarie 2007 a cunoscut al doilea mare vârf al carierei sale fotbalistice, fiind ales cu 27 de voturi pentru şi 23 împotrivă în funcţia supremă de preşedinte al Forului Fotbalistic European, fiind reales patru ani mai târziu. Din această postura, a iniţiat o serie de reforme în activitatea fotbalistică continentală, cele mai cunoscute fiind legate de modul de desfăşurare al competiţiilor europene.
Data de 9 iulie 2010, a constituit un moment de panică în viaţa lui, fiind internat de urgenţă în spital cu suspiciunea de atac de cord, dar ulterior medicii au infirmat diagnosticul, înlocuindu-l cu acela de gripă severă. D’ale medicinii…
Astăzi, îl găsim în aceeaşi postură de preşedinte UEFA, în al doilea mandat, pe cel care a înfrumuseţat fotbalul şi ca jucător şi ca oficial. A fost o emblemă pentru o mare echipă de club, Juventus, si pentru una naţională, Franţa.
Şi pentru că Juventus nu i-a putut pune o a treia stea pe tricoul pe care l-a iubit enorm, i-o aşează cu deosebit respect în noul templu al fotbalului torinez, la inaugurarea căruia a participat.
