“Nu ne amintim zile,ne amintim momente”

13
JUVENTUS ajax UCL 1996

JUVENTUS Ajax 1-1 (5-3) UCL 1996

articol scris de Daniel “IZU” Necoara

Deschizi ochii, ciulesti urechile, iar termenii, reactiile, regulile, numele, calculele, punctele, injuraturile si toate informatiile te invadeaza. Incerci sa le clasifici cumva, sa le ordonezi si mai les sa le retii cat mai repede cu putinta si cat mai multe. Iti dai seama ca ceea ce se intampla in fata ochilor tai si in jurul timpanelor este zumzetul si ampla desfasurare a unei pasiuni.

      Atat de multe intrebari. . . dar cui sa le adresezi? Timpul intre grimase, tresariri, injuraturi si uluieli e scurt, foarte scurt. Cand esti fiu de microbist, traiesti acest episod devreme si te simti depasit de situatie, simti acea energie si te copleseste. Ajungi sa prinzi sau sa crezi ca ai prins firul cel mai scurt al povestii numite fotbal, si intraznesti sa intrebi ceva lamuritor, indrugi cateva silabe, dar esti intrerupt, , ce spun eu intrerupt?! esti acoperit de un tunet impetuos:”Nu cade, nu cade!” Tresari, privesti din nou spre terenul de joc, printre capete si maini saltarete, si vezi o minge centrata de adversar in careul echipei noastre. Mult timp n-am inteles de ce mingea aceea n-ar trebui sa cada. Nu tot cade la un moment dat?

           Aveam sa invat ulterior ca e una dintre regulile precautiei, alaturi de pasa la portar in afara cadrului portii, si pasa interzisa intre fundasii centrali fara asigurare si atat de multe altele. Mingea trebuie neaparat lovita inainte sa cada si nu de catre adversar. Si mai ales pentru ca ma aflu pe plaiul mioritic, aud: “Hotilor, (bip-uri, multe bip-uri)cat v-au dat? “. Omul in negru cu fluier era vizat, si nu intelegeam cum fura, cand au timp sa si fure, si ce fura? . . . ciudat. . . dar tata era sigur.

      Urmeaza alte reactii de pe stadion si din teren:”Pe ei pe ei, pe mama lor!”. Ma uit spre sectorul oaspetilor, incercand sa indentific mama, mamele adversarilor si care este implicatia lor in povestea celor nouazeci de minute, si de ce indemnul e atat de impetuos si mandru? instigand parca la un asalt razboinic si nu la “atacul” asupra mamelor de fotbalisti atat de mult amintite pe toata durata desfasurarii meciului. Avalansa continua:”Fault, fault!”si iar ceva legat de mama, de data aceasta a arbitrului, apoi unul de-al nostru e lovit, iar strigate sfasietoare, tata parca ar resimti si el crampoanele adversarului pe gamba, strigand exasperant:”Penalty, penalty mah!!!”. Penalty? asta ce-o mai fi? In doua secunde, fluierul e lasat sa domine fondul sonor, mana arbitrului cu degetele lipite arata un punct cu var, adversarii il inconjoara unul cate unul, nu pe punct ci pe arbitru, jurandu-se ca n-au gresit cu nimic, dar acesta se pare ca nu-i crede, fiindca da din cap a negatie, tinand fluierul in gura, incruntat. Mai mult, scoate si un cartonas de culoare galbena pe care-l tinea pentru acest moment intr-un buzunar mic de la piept, si i-l arat fotbalistului echipei vizitatoare. Dar nu se opreste aici! Tribuna exulta la flarea deciziei si striga: “E al doilea!rosuuuuu!”. Intr-adevar, arbitrul scoate si cartonasul rosu si i-l arata asemeni unui invatator nervos ce-si scoate elevul din clasa, trimitand prin gesturi largi jucatorul, in afara terenului, in afara jocului. Nu-mi vine sa cred. Bai, ce tare-i arbitrul! chiar l-a dat fara, extraordinar! dar care-i treaba cu galbenele, cu rosu, cu al doilaa, al treilea, primul, cand sa intreb si ce sa intreb mai intai?

    Stupoarea continua, fotbalistul nostru “ranit” care in urma cu doar cateva secunde, se zvarcolea si se rostogolea pe gazon, imbratisandu-si ca pentru ultima oara piciorul “zdrobit”, si-a revenit ca prin minune, si isi aseaza meticulos balonul pe punctul cu var, avand in fata la cativa metri, aveam sa aflu unsprezece, doar portarul si acela obligat  de arbitru sa stea pe linia portii.

      Asta da scena! A meritat sa vin la meci, n-am crezut ca fotbalul poate furniza asemenea excentricitati! Arbitrul mai fluiera o data, stadionul amuteste, se incordeaza, lumea se ridica in picioare, eu nu mai vad nimic, absolut nimic, caut sa vad ceva dar nu reusesc, nu ma ajuta statura si, si:”Goooooooolll !” Intr-adevar gol, bucurie imensa, vacarm, frenezie, m-as fi bucurat si eu mai mult, daca nu se ridicau cei din fata mea, dar e bine si asa. Tata m-a imbratisat ca dupa o mare realizare, la care si el pare sa fi contribuit, avand in vedere cat si cum a strigat de durere, fapt ce adus empatia la un lat nivel , unul nebanuit de psihologi. Eu mimez bucuria golului vazut si nu auzit doar, si e bine, cel putin pe tabela, gazde unu, oaspeti zero.

    Se intampla in anul 1988 sau 1989, pe stadionul Dunarea din Galati, cine cu cine juca, nu ma intrebati ca nu stiu, stiu doar ca am ales sa sar la scandarea:”Cine nu sare, cine nu sare, ori este gabor, ori e prost de moare!”. Gabor nu eram si prost nu-mi doream sa fiu, mai ales ca moartea era iminenta, conform scandarii. Da. . . era sa spun ca a fost frumos, n-a fost frumos, a fost mai mult socant, ca un dus rece pe care-l faci, dar nu vara.

     L-am prins pe tata si deconectat si am mai aflat cateva chestii de-ale fotbalului, si avand in vedere ca ceilalti fii de microbisti aveau cunostinte solide despre fault, hent, aut si mai ales ofsaid, acel greu de priceput “opsaid”, mi-am dat sema ca trebuie cumva sa recuperez si am facut-o. Cand nu ma uitam la fotbal , jucam fotbal, sau ascultam fotbal minut cu minut si minciunile si aberatiile lui Ilie Dobre. Cand nici nu jucam , nici nu vedeam si nici nu ascultam fotbal, jucam fotbal de masa. Mai aveam si pauze, de ce sa exagerez? erau si momente fara fotbal, atunci cand ma pregateam de fotbal.

      Au urmat si alte meciuri, multe alte meciuri. . . din primii ani din fenomen n-am decat doua regrete, unu, ca n-am vazut golul din penalty, singurul gol al meciului si ca tata n-a fost acasa in 88 sa ma duca sa-mi vad Juventusul. Incepand din 94, fotbalul mi-a devenit si tabiet si viciu si stil  de viata. Aveam un fotbalist preferat, Dejan Savicevic, era iugoslav si juca la Ac. Milan, asa aveam sa descopar ca Milan avea un adversar la ea in tara care-i facea zile negre, care-i strica orice fiesta si orice pan si mai umbla vorba ca acea echipa era si mai veche si mai grandioasa. Ea se numea Juventus si fie ca o vedeai color, fie ca nu, ea juca tot intr-o combinatie a non-culorilor alb si negru. Primul contact al meu cu Juve a fost ca adversar a lui Savicevic, advesar obsedant, agasant si ferm. Cand am vazut Juventusul jucand, am vazut organizare, disciplina, vigoare si determinare. Diferenta dintre ea si celelalte echipe era din ce in ce mai mare, de la meci la meci. Circula sintagma, valabila si astazi:”Astia stiu mereu sa joace meciurile importante”. Si in momentele proaste imi placea Juve, ca si intr-o casnicie de succes, cand accepti defectele partenerului, desi le sesizezi din timp si realizezi ca chiar acestea ii dau farmecul unic de care esti dependent.

     Juve era echipa care nu ezita sa se ia la tranta cu oricine, asa imi lasa impresia. Apreciam din ce in ce mai mult  devotamentul jucatorilor, spritul de sacrificiu, relatia de grup si forta grupului, si-mi dadeam seama ca apreciam multe la echipa in alb-negru.

  In drumul spre castigarea Uefa Champions League din 96, am realizat, nu ca m-am indragostit ci ca iubesc aceasta echipa, ma indentific cu spiritul si conceptia ei de a se exprima in fotbal si ca orice s-ar intampla, nimic nu va putea schimba aceasta certitudine a sufletului meu.

  In acei ani Ajax, avea grandoarea Barcelonei de ieri, doar grandoarea mediatica, fiindca olandezii chiar inventasera acel antijoc pe posesie pe care multi il  numesc si-l considera astazi spectacol. Ajax aborda o tactica incisiva, pragmatica, nu pierdea vremea, avand tot pedigree-ul campionilor, cu douzeci si ceva de fotbalisti valorosi nu cu doisprezece, treisprezece.

     Lumea spunea ca sunt invincibili, si nu puteai sa le spui ca delireaza, herghelia lui Van Gaal era o masina de fotbal, tocmai medaliata cu trofeul suprem, ce deborda de talent si stiinta a jocului. Noi pe partea cealalata de tablou ca la tenis, doboram adversarii ca in niste repetitii, pregatindu-ne practic pas cu pas pentru momentul in care va trebui sa ne fortam limitele si dand totul sa ne evaluam concret. Nu voi uita niciodata atmosfera serii dinaintea meciului, a marii finale Ajax-Juventus, cu olandezii in postura favoritului, si noi a challenger-ului. Totul fierbea parca in simturile mele, eram in inferioritate numerica in scara blocului, mai exact singur, Ajax era favorita multimii, fiindca oamenii neimplicati cu adevarat, vor alege mereu echipa mai colorata, mai mediatizata, echipa campioana de atunci. Alb-negrul nu atrage decat pe cei ce trebuiesc atrasi.

   In acea seara, un mosulet ce asculta “dezbaterea” din fata blocului, s-a implicat si el vrand parca sa atentioneze si sa impartaseasca din experienta lui de microbist veteran: “Ascultati-ma pe mine, daca olandejii vor gresi o data diseara, ma, doar o singura data, aia ii vor taxa. Iar daca au apucat si-au dat gol, greu ii mai egalezi, foarte greu!”.

  Vocile au continuat, vrand sa pare neconvinse de luarea de pozitie a batranului din “cenaclul” din fata blocului, dar ceva parca s-a schimbat. “OlandeJii” erau Ajax, iar “aia” eram noi. Premonitia s-a realizat macar pe jumatate, Pena Bianca a “taxat” o indecizie ca un vulpoi care parca s-ar fi pregatit toata viata pentru asta, dar si ei au egalat, chiar daca foarte greu. Inaintea acelei finale surescitarea atinsese deja cote maxime, eram  obisnuit cu golurile in stomac la fiecare actiune a adversarilor, cu frustrarea tipica oricarui suporter atunci cand echipa ii este neandreptatita fie si numai in imaginatia lui, dar finala din 96 e imposibil de uitat.

    Dupa o partida de mare incarcatura emotionala si tactica, aproape excesiva, Juventus-Ajax s-a terminat unu la unu. Am retinut golurile, duelul Pesotto-Finidi, atat de disproportionat fizic si de plin de culoare, am retinut protagonistii acelui meci, incepand cu Peruzzi, Van Der Sar, Ravanelli, Del Piero, Ferrara, Litmanen, balba lui F. De Boer, precizia lui Rava, ratarea lui David’s, pe atunci al lor, de la unsprezece metri, golul lui Pesotto fara elan, fara emotie , fara ezitare . Fotografia meciului insa pentru mine, ramane si va ramane mereu expresia fetei lui Jugovic inainte de penalty-ul decisiv. Multe , atat de multe pe un singur chip de om, liniste interioara molipsitoare, concentrare maxima, optimism si multa responsabilitate. Cand a venit momentul in care alba pagina a istoriei astepta sa fie scrisa, sarbul cu ochii limpezi, a asezat fara sovainta balonul pe punctul cu var, a facut pasii inapoi, intorcand privirea spre stanga si transmitandu-ne tuturor printr-un suras pe care si Da Vinci si-ar fi dorit sa-l poata imortaliza, linistea si increderea lui interioara. In acel moment am stiut ca sunt sigur ultimimile clipe  de dinaintea marii sarbatori. Jugovic a stiut ca gheata sa va face fericit poporul juventin si mai mult decat atat a stiut ce inseamna asta. Am uitat multe, dar nu voi uita vre-o data mesajul mut al sau din acea seara de legenda.

   “Nu ne amintim zile, ne amintim momente” spunea Michail Tishkoo, nu ne lipsesc anumite zile ci ne lipsesc anumite senzatii, juventinii au nevoie de trofeul suprem si de mirosul meciurilor mari cu adevarat, suntem dependenti de aceste lucruri inca din nastere.

About author

13 comments

  1. Zizou Mike 24 iulie, 2013 at 00:34 Răspunde

    Multumesc IZule pentru inca un super articol. Forza JUVE! si da io personal pentru asta traiesc zi de zi sa mai prind o mare bucurie. Eram prea adolescent atunci si mi se parea normal ceea ce ne-au daruit Lippi si baietii, acuma vreau sa retraiesc cum trebuie!

  2. Flavius Corbulo 24 iulie, 2013 at 10:02 Răspunde

    Se pare ca avem inceputuri comune, trairi cuprinse intr-o experienta complexa ce ne-a lovit neasteptat si ne-a cucerit fulminant. Si se pare ca pe ambii Milanul ne-a facut sa privim Juventus, ca pe un destin inevitabil. Tu ca fan al muntenegreanului, eu ca dusman deja al lui Milan. Povestea e unica iar finalul nu se intrezareste. Juventus si pasiunea noastra vor dainui cat neamul omenesc! Multumesc si eu pt inca o realizare de marca si…FORZA JUVENTUS!

  3. Alex Popescu 24 iulie, 2013 at 10:58 Răspunde

    Cand am vazut Juventusul jucand, am vazut organizare, disciplina, vigoare si determinare. Diferenta dintre ea si celelalte echipe era din ce in ce mai mare, de la meci la meci. Circula sintagma, valabila si astazi:”Astia stiu mereu sa joace meciurile importante”. Si in momentele proaste imi placea Juve, ca si intr-o casnicie de succes, cand accepti defectele partenerului, desi le sesizezi din timp si realizezi ca chiar acestea ii dau farmecul unic de care esti dependent.

    Juve era echipa care nu ezita sa se ia la tranta cu oricine, asa imi lasa impresia. Apreciam din ce in ce mai mult devotamentul jucatorilor, spritul de sacrificiu, relatia de grup si forta grupului, si-mi dadeam seama ca apreciam multe la echipa in alb-negru.

  4. Bebe Nicolaescu 24 iulie, 2013 at 11:35 Răspunde

    Un articol grandioa ca o finala de Champions League, castigata de Juventus…M-ai facut sa retraiesc in alta gama, frumoasele momente de atunci, care la mine se cam estompasera in multitudinea de alte asemenea momente…anterioare…Multumesc IZU !!!

  5. Ioan Couti 24 iulie, 2013 at 12:08 Răspunde

    stiu Bebe, de cand prezinti “constelatia”: ti cu Juve din 1897! Cu aprobarea Presedintelui si a fondatorilor, am sa te propun pentru functia de “Presedinte de onoare”… De Izu nu zic nimic ca se supara, scrie si mai…periculos pentru inima.

Post a new comment