Exista in istorie acele personaje teribile, neiertatoare, faimoase mai ales prin groaza ce au inspirat-o semenilor. Celebritati cu o mostenire postuma tenebroasa precum Caligula in perioada Imperiului , Ivan cel Groaznic in Rusia, in Ungaria contesa Elisabeth Bathory, un Robespierre in Franta, iar in Uruguay… probabil PAOLO MONTERO! Poate parea exagerata inserarea acestui nume drag juventinilor intr-o galerie atat de monstruoasa, dar daca am privi o clipa doar prin ochii adversarilor situatia s-ar schimba radical. Cu certitudine problemele medicale aparute dupa retragerea unor nume grele precum Batistuta au la origine “vizitele de lucru” ale teribilului uruguayan. Un jucator capabil de o intelegere profunda a jocului, o certitudine in plan defensiv, dar si un caracter aparte, unul greu de ignorat. Celelalte echipe aveau asa numitele “stanci” in aparare, NOI AVEAM UN MUNTE. Un munte de numai 1.80 m, dar unul imposibil de trecut. Paolo Rónald Montero Iglesias detine si acum un record mai graitor decat 100 de articole scrise despre el. Se pare ca este jucatorul cu cele mai multe cartonase rosii din istoria Serie A!
[youtube_sc url=”-icTWSdH6F8″]
Concluzia eronata ce s-ar putea trage pana acum atat de superficial ar fi ca analizam o varianta latina a unui “hooligan britanic” , unul dintre acei fundasi insulari “colectionari de tibii”, un element turbulent coborat in arena direct din masele de “bullies”. Paolo Montero a evoluat insa timp de 9 sezoane pentru Juventus, ceea ce spulbera orice mister cu privire la adevarul din spatele cifrelor. Si in calitate de simbol al “grintei” bianconere a focalizat atentia noastra prin evolutii de mare sacrificiu, prin intrari de totul sau nimic, printr-o etica exemplara a razboinicului care nu se preda si nu ia prizonieri. Paolo Montero era pur si simplu SUPRAMOTIVAT!
“Nu ma intereseaza sa fiu un exemplu de corectitudine in teren, vrea sa fiu in viata. Atunci cand joc ma intereseaza doar sa castig, indiferent de modalitate. Fotbalul apartine celor vicleni”.
Acest scut al apararii, un formidabil liant nelipsit in orice echipa castigatoare, sosea la Torino in sezonul 1996-1997, dupa marea victorie in finala de la Roma. Paolo era constient de pasul imens in cariera pe care il facea si urma sa dovedeasca natura solida a psihicului si a pregatirii sale fizice impecabile. Provenea de la Atalanta Bergamo, club care i-a oferit lui Juventus multi fotbalisti de buna calitate agonistica, desavarsiti apoi in “uzinele Torineze” pentru a ataca marea performanta. Ii putem aminti aici alaturi de uruguayan pe Tacchinardi, Zoran Mirkovic, Vieri sau Inzaghi . Colosul din Torino avea nevoie de certitudini, de profesionisti capabili sa mentina echipa in top, de un nou suflu combativ si de entuziasm. Iar Paolo Montero exact asta a reprezentat!
Nu a existat perioada de tranzitie sau de obisnuinta cu noul ambient. A fost aruncat in gura focului din primul sezon in peste 30 de partide in calitate de titular si sud-americanul s-a impus intr-o maniera determinanta in fata adversarilor si a coechipierilor. Alaturi de deja consacratii Ferrara, Pessotto sau Torricelli, Montero forma acel “testudo” impenetrabil care facea deliciul suporterilor si cauza deseori agonia atacantilor adversi. In aceasta “epoca” defensiva juventina era o sperietoare pentru oponenti, cunoscut fiind faptul ca un gol rapid al lui Juventus era aproape echivalent cu o infrangere. Era infernal de greu sa poti perfora acel zid din fata lui Peruzzi, urmau minute de eforturi sisifice si toate incercarile de constructie erau sortite esecului si deznadejdii. Precum o lupta de uzura legendara, o confruntare cu Juventus era similara cu o tortura aplicata metodic de niste maestrii in domeniu.
Printre gladiatorii bianconeri nou venitul uruguayan iesea invariabil in evidenta. Am folosit termenul de “razboinic” sau “gladiator” in nenumarate alte ocazii referitor la Juventus, dar parca niciuna nu a fost atat de reprezentativa. Toate cliseele folosite in fotbal pentru a descrie un fundas de fier i se potriveau lui Montero, dar pe langa acele consacrate definitii el imbogatea esenta confruntarii si rescria un set nou de reguli. Mingea putea trece de Paolo Montero, insa adversarul prezenta dificultati mari in aceasta incercare curajoasa. Orice duel fizic cu acest Cerber mitologic putea avea doar doua finalitati: abandonul sau o dureroasa prabusire. Montero nu folosea intrari de salon si nici nu se erija intr-un reprezentant al fair-playului sau bunelor maniere. Era un duelist cu experienta, unul imposibil de intimidat, indus in eroare sau inlaturat. Montero nu protesta la intrarile dure ale adversarilor, el rezolva problema personal. Nu accepta atitudini sfidatoare din partea nimanui si le trata cu celebrul sau medicament: TACKLINGUL TAIOS.
[youtube_sc url=”P3T5o-Q5JF8″]
Si in fine Paolo nu era un jucator de fotbal, ci un soldat cu o misiune clara, SA INVINGI SAU SA MORI! Imaginea sa de dur nu este o fabricatie patetica sau un portret augmentativizat excesiv, este o concluzie brutala a zeci si sute de partide in care EL si nu “ei” a iesit invingator. Montero nu era o bruta, ci un om cu vointa de fier care isi dorea sublimul victoriei cu orice pret. Orice atacant poate confirma faptul ca a infrunta un astfel de discipol al durerii in fiecare faza de joc iti diminua considerabil randamentul si siguranta in decizii. Cum sa fie altfel? In spatele tau era Montero! Cum sa te bucuri de derby-ul cu Juventus in urmatoarea etapa? Pe teren il intalneai la un moment dat pe…Montero. Daca patrundeai in jumatatea de teren a echipei piemonteze era inevitabil ca la un moment dat sa nu te trezesti singur in fata “bestiei” si atunci…palida speranta! Puteai sa fugi la faze fixe din zona sa, sa te ascunzi cautand un adversar considerat de tine mai lejer, dar ochiul de strateg al sau nu te slabea si soarta te lovea din nou. Paolo iti zambea de la doi pasi! Si ca agonia sa fie completa in intreaga sa cruzime, la un gol ca si facut tot Paolo Montero respingea de pe linia portii, spulberand inca o data iluzia fericirii. Un calvar fara sfarsit!
[youtube_sc url=”pf_c2-CYAa4″]
“Am devenit juventin din prima zi in care am ajuns la Torino in momentul in care am realizat cat de urata era aceasta echipa de restul galeriilor din Italia. Ura lor eu am transformat-o in iubire pentru Juventus , impotriva tuturor si impotriva a tot! Acel tricou era precum o armura”!
Totti, Batistuta, Di Biaggio, Figo, Ronaldo, Martins, Djorkaeff, Crespo, Chiesa si multi altii. Toti au cunoscut acelasi cosmar in persoana lui Paolo Montero. Si asta pentru ca Montero iubea pe Juventus si nu accepta ideea de infrangere. Cand jocul functiona si mijlocul servea atacantii intr-o frenezie a fotbalului spectacol te bazai pe sclipire si inovatie, cand jocul nu functiona insa te bazai pe Montero si colegii sai din aparare. Au fost multe meciuri in care adversarul a afisat un fotbal mult mai bun si logica coerenta i-ar fi dat ca invingatori. Logica fair-playului in care cel mai pozitiv din punct de vedere ofensiv trebuie sa castige. Nu ii vorbiti lui Montero despre asta, a absentat sfidator la aceasta prelegere patetica. Si cine stie mai bine ca Juventus ca apararile castiga trofee?
[youtube_sc url=”Ue4n-nCUf3g”]
Exista insa si o alta latura a lui Montero, aceea pe care au savurat-o “cei din familie”, cei din “echipa sa de suflet”. Paolo era unul dintre baietii buni in vestiar, mereu jovial si deschis. A fost cel mai bun prieten al lui Zidane si era considerat garda sa de corp pe teren. Vai de cei care il loveau pe geniul franco-magrebian! “Triumful” le era de scurta durata. Explicatiile i le dadeau uruguayanului. Acest stalp de granit al apararii a inteles ca prezenta sa in echipa era esentiala si favoriza exprimarea la nivel maxim a geniului creativ al lui Del Piero, Zidane, Camoranesi sau mai tarziu Nedved. Intotdeauna la nevoie aveai un aliat de nadejde. Montero nu ezita o secunda sa repare greseala sau neatentia fatala a unui coechipier printr-o interventie violenta, dar decisiva, chiar cu pretul unui cartonas rosu . Pornea demn catre vestiare cu constiinta impacata a celui ce isi facuse datoria si se sacrificase pentru binele general. Suporterii l-au iubit neincetat si prin atitudinea sa a stabilit un standard greu de depasit. Nu putini dintre noi au exclamat de multe ori dupa retragerea sa la un fault grosolan asupra unui jucator de-al nostru: “Oare ce se intampla daca era Montero pe teren”? Ca un talisman ii este rostit numele si realizezi cat de importanta era forta degajata de acest jucator. Daca arbitrul nu facea dreptate o facea Montero. Chiar cu pretul unui nou cartonas rosu! Ce inseamna un cartonas rosu daca Juventus castiga si in zece si in noua? Si castiga!
Chiar Alessandro Del Piero, Il Capitano, jucatorul simbolic, ii aminteste importanta intr-un episod simplu, dar ravasitor. In perioada de dupa accidentarea de la Udine si in mijlocul indelungatei sale lupte pentru redobandirea formei, era deprimat, insingurat, incapabil sa se regaseasca. Intr-una din serile din cantonament, in holul hotelului, Paolo Montero s-a apropiat hotarat salutandu-l cu un zambet. Alaturi de un Davids, un Conte sau un Del Piero, si Montero era considerat un lider al vestiarului. Dar nu un prieten apropiat al lui Alessandro.
“- Alessandro, nu trebuie sa fi un geniu ca sa iti dai seama ca e ceva in neregula cu tine! Capul sus, nu imi place sa te vad asa. Daca eu observ asta observa si ceilalti, tu esti foarte important pentru noi. Orice ar fi treci peste, avem nevoie de tine!”
Cuvinte calde din partea unui om aparent dur, dar care i-au aratat inca tanarului Del Piero ca nu este singur, ca lumea participa la durerea sa si ca Juventus e o mare familie. Iar Paolo Montero a fost mereu o parte din familie.
Imi amintesc conferinta de presa a lui Montero dupa un rezultat nul obtinut la Roma in zece oameni impotriva celei mai bune echipe a Romei din ultimii 30 de ani, cu un Batistuta, Totti sau Montella protagonisti. Cu un plasament perfect si un picior intins in ultima clipa, Montero salveaza un gol ca si facut de pe linia portii. Argentinianul era consternat de ratare, iar Juventus mai aducea un punct acasa. La conferinta de presa Montero a declarat scurt: “A fost un meci greu, dar cred ca am demonstrat si noi ceva in seara asta”! El demonstra mereu, nu mai era o surpriza.
De 5 ori castigator al Campionatului, de 3 ori al Supercupei Italiei si de 3 ori in Finala Champions League! Sunt rezultatele unui fotbalist pentru care munca tactica, concentrarea draconica si epuizarea fizica au constituit o rutina zilnica. Este probabil unul dintre cei mai nedreptatiti jucatori din istorie. Sa joci 3 finale de Champions League si sa nu castigi niciuna este devastant! Paolo Montero a revenit insa de fiecare data si a luat-o de la capat intr-o noua incercare de a invinge soarta neprielnica. Nu a reusit si penaltyul ratat in finala din 2003 cu Milan a constituit probabil singurul lucru pe care si l-ar putea reprosa vreodata.. Noi suporterii nu ii reprosam nimic si ca drept recunoastere i-am oferit o STEA A ETERNITATII JUVENTINE la fel de importanta ca si un Trofeu Champions League, daca nu chiar mai importanta. A plecat de la Juventus dupa un ultim trofeu intern castigat in sezonul 2004-2005 si a lasat un gol imposibil de inlocuit. Atitudinea sa l-a facut unic si ramane un reper intre fundasii Batranei Doamne, o adevarata “Bestia Bianconera”.
[youtube_sc url=”P9-XEZjUcMA”]
Paolo Montero va ramane un simbol al inteligentei tactice, vicleniei, combativitatii extreme si rezistentei in orice conditii. Si mai presus de toate ramane IN ISTORIA NOASTRA!
[youtube_sc url=”CqSOgI0tZZ8″]
