Paolo Rossi

Povestea acestui sclipitor fotbalist este una fascinantă, datorită traseului său tumultos dar interesant. În scurta-i carieră fotbalistica de numai 11 ani, a strălucit cu tărie, trecând prin toate stările dintre agonie şi extaz, de la decădere la glorie. A fost un meteor trecut prin Serie A, un jucător atipic, capricios, dar atât de talentat, încât a stârnit admiraţia chiar şi marelui Pele, care l-a înscris în lista celor 125 de glorii mondiale…

A văzut lumina zilei la 23 septembrie 1956 în localitatea Santa Lucia din provincia toscană Prato. S-a întâlnit relativ repede cu mingea de fotbal de care s-a îndrăgostit iremediabil. Abia împlinise 16 ani, când în urma unui trial, clubul Juventus l-a adus la Torino,  văzând în el un viitor star. Peste ani, îşi amintea Paolo, confesându-se unui ziarist: “Îmi amintesc cu plăcere vara acelui an, 1972, când la numai 16 ani am ajuns în curtea “Batranei Doamne”; ca şi alţii, eram un copil cu multe îndoieli şi puţine certitudini, însă venirea mea la cel mai important club din Italia mi-a creat o mare responsabilitate”.” Dar nu a debutat aici, fiind trimis la Como pentru a se întări în focurile Seriei B, unde a jucat pentru prima dată în 1976. În acelaşi an, a ajuns la Vicenza, pe post de atacant central, unde a “explodat”, devenind golgeterul Seriei B cu 21 de goluri şi promovând cu echipa în primul eşalon. Acolo şi-a continuat evoluţiile excelente, devenind golgeter şi în Serie A cu 24 de goluri, iar Vicenza a terminat pe locul 2. A urmat fireasca convocare la naţională şi includerea în lotul care a făcut deplasarea la CM 1978 din Argentina: Italia a terminat pe locul 4, iar Paolo a cucerit Balonul de Argint, devansat fiind de celebrul argentinian Mario Kempe – care a câştigat Balonul de Aur în calitate de cel mai bun fotbalist al lumii. Era sfârşitul sezonului 1977-1978. Federaţia a impus transarea coproprietăţii jucătorului între Juventus şi Vicenza. A avut loc o licitaţie cu plicuri închise. Boniperti era pregătit să ofere un miliard de lire, o sumă enormă la vremea aceea, iar Farina, preşedintele Vicenzei, se gîndise la aceiaşi sumă. Numai că în seara de dinaintea tranzacţiei, acesta din urmă a fost inşelat de un telefon anonim care l-a anunţat că Juventus va oferi suma de 2,5 miliarde de lire şi, fără să verifice sursa, a doua zi a pus în plic oferta de… 2,6 miliarde. Mare eroare!!! Bineînţeles că Juventus, care oferise 1 miliard, a renunţat la Rossi, iar Vicenza a trebuit sa plătească  suma ofertată şi a ramas proprietara lui Paolo. Din acel moment, norocul s-a întors cu spatele la Vicenza şi la Rossi şi în sezonul următor echipa a intrat în mari dificultăţi financiare şi a retrogradat, iar Rossi a fost cedat la Perugia sub formă de împrumut. Acolo, a primit o nouă lovitură, fiind acuzat de implicarea în scandalul “totonero”, care a zguduit fotbalului italian. Cu toate că a susţinut cu tărie că a fost nevinovat, fiind victima unei nedreptăţi, a fost suspendat iniţial 3 ani, ulterior pedeapsa fiindu-i redusă la doi.

Mai târziu, în cartea sa “Ho fatto piangere il Brasile” unul din cei ce l-au acuzat în 1980 a recunoscut ca acuzaţiile au fost inventate. Dar era prea târziu…

S-a întors la Vicenza pentru a-şi ispăşi suspendarea şi se părea că frumoasa-I carieră se sfârşise nedrept de tragic… După un timp, unele cluburi au început să se intereseze de el, cel mai insistent fiind Inter. Chiar s-a ajuns la o înţelegere între cele două cluburi, dar în ultimul moment Moratti s-a răzgândit, iar Rossi primea o nouă lovitură. Şi când părea că totul se sfârşise, s-a aprins luminiţa speranţei, numită Juventus. Boniperti a urmărit în tot acest timp trista poveste a lui Rossi şi cu acordul clubului a hotărât să intervinş şi să pună capăt acestei epopei. Contra sumei de 500 milioane de lire, Rossi a fost adus din nou la sânul Bătrânei Doamne. Era 1981, iar Paolo nu a rămas dator: a redebutat la 2 mai 1982 cu gol contra lui Udinese, câştigând în acel an primul său titlu de campion al Italiei. Cu toate că nu a apucat să joace decât 3 partide în acel sfârşit de sezon, antrenorul naţionalei, Bearzot, l-a introdus în lotul cu care a plecat la CM 1982 din Spania. Şi ce intuiţie a avut…

Italia a devenit campioană mondială, iar Pablito, cum a fost denumit după turenul final spaniol, a devenit eroul Italiei, fiind al doilea fotbalist din istoria competiţiei, după Kempes la CM 1978, care câştiga toate cele 3 trofee puse în joc: Campion Mondial, Balonul de Aur, pentru cel mai bun jucător din lume, şi Gheata de Aur, pentu titlul de golgeter al turneului, cu 6 goluri marcate:

3 contra Braziliei

http://www.youtube.com/watch?v=3WhiVp67bWE

2 contra Poloniei

http://www.youtube.com/watch?v=dsHa-k4ESME

 şi unul în finala cu Germania

http://www.youtube.com/watch?v=mh18vjc00bc

Acesta a fost vârful scurtei sale cariere fotbalistice…

A continuat cu Juventus în acelaşi mod strălucit, completând vitrina cu trofee a clubului care i-a întins o mână: cupa Italiei (1983), un nou Scudetto (1984), Cupa Cupelor şi Supercupa Europei (1984) şi Liga Campionilor (1985). Acest din urmă trofeu câştigat contra lui Liverpool pe stadionul Heysell din Bruxelles i-a lăsat un gust amar datorită tragediei căreia i-au picat victime 39 de spectatori italieni, ucişi de “celebrii hooligans” englezi, făcându-l să părăsească echipa după doar 4 sezoane în care a disputat numai  83 de partide în Serie A, în care a înscris 24 de goluri.

http://www.youtube.com/watch?v=CqLK9E1x48o

Fostul preşedinte al Vicenzei, Farina, ajuns în aceiaşi funcţie la Milan, a prins momentul şi nu s-a lăsat până nu l-a adus la Milan, provocând şi de această dată un mic scandal legat de nişte conturi false de 10 miliarde  de lire. Aici a rămas doar un singur sezon, după care a urmat ultimul al carierei, 1986-1987 la Hellas Verona şi, astfel, după numai 251 de partide in Serie A (103 goluri) şi 48 la natională (20 de goluri), şi-a încheiat tumultoasa dar fulminanta carieră.

A fost un geniu… nonconformist, atipic totuşi pentru binecunoscutul “Spiritto Juventus” la care nu s-a adaptat integral niciodată, făcând deseori notă discordantă faţă de restul grupului.

“În tricoul bianconero, am trăit clipe frumoase, dar şi mai puţin frumoase”, îşi aminteşte Pablito; “cu fanii lui Juve nu am avut o relaţie foarte bună, datorită lipsei mele de angajament uneori, dar şi când am cerut o mărire salarială. La Juventus, am învăţat multe lucruri bune, dar m-am simţit tot timpul ca un leu în cuşcă.”

Şi totuşi, Juventus nu l-a uitat: nici în 1981 când i-a reaprins speranţa, nici 30 de ani mai târziu când l-a transformat a doua oară din meteorit în… stea. O stea cu nume de legendă: PAOLO ROSSI.

http://www.youtube.com/watch?v=d0-g1lVXIVw