La 7 aprilie 1948, venea pe lume la Catania într-o familie săracă (7 persoane în 2 camere), cum de altfel erau cam toate în sudul Italiei, un copil ca mulţi alţii: Pietro sau „Pietruzzu”, cum era alintat în dialectul local. Anii copilăriei nu prevesteau nimic bun: şcoala nu-l atrăgea deloc, în schimb „bătea” mingea toată ziua cu copiii din cartier, spre disperarea părinţilor. În contact direct cu realităţile mizere – cotidiene pentru acele timpuri şi locuri –, care îi puteau oferi cel mult un loc de muncitor prin vreo fabrică din Nord, Pietro nu a stat mult pe gânduri şi a decis să încerce „o pâine mai albă” în fotbal. O alegere inspirată în care atunci nu credea nimeni, dar care în scurt timp l-a transformat într-un simbol al “sărăcimii” Sudului care reuşea în bogatul Nord; mai mult, avea să devină şi un simbol al celui mai vestit club de fotbal din Italia, Juventus.
Să nu anticipăm, însă. La 15 ani debuta la Masiminiana, iar doi ani mai târziu ajungea la Varese, unde avea să rămână două sezoane şi unde făcea minuni pe teren. Totul avea să culmineze cu partida din 4 februarie 1968, cînd „Bătrâna Doamnă”, cu toate vedetele ei, era umilită cu un neverosimil 5-0, în care Anastasi avea să marcheze de 3 ori. Drept pentru care, peste cateva luni, Pietro era adus în „curtea” bianconeră, pentru o sumă record mondial la acea dată: 500 de mii de lire sterline (azi, circa 7-8 milioane de euro) !!! Investitia s-a dovedit a fi inspirată, pentru că în cei 8 ani petrecuţi în Torino, s-a dovedit a fi cel mai bun jucator al echipei; în cele 305 partide avea să înscrie de 129 de ori, ceea ce l-a făcut idolul Sudului.
În ceea ce priveşte trofeele, acestea nu i-au lipsit: 3 campionate (1972, 1973, 1975), cu Juventus, iar cu naţionala Italiei (25 selecţii şi 8 goluri), a devenit campion european, înscriind golul 2 în victoria cu 2-0 contra Jugoslaviei. Din păcate pentru el, a ratat participarea la Cupa Mondiala din 1970 din Mexic din motive medicale, el ajungând pe masa de operaţie în timp ce colegii săi se îmbarcau pentru a călători peste ocean. O altă dezamăgire a venit în 1973, când a pierdut finala Cupei Campionilor Europeni, 0-1 în faţa acelui mare Ajax al lui Pişti Covaci.
Marea dezamăgire a constituit-o colaborarea cu antrenorul Carlo Parolla, venit la formaţia torineză în 1974. Totul a început într-un un meci în care a fost lăsat pe banca de rezerve şi în care, pentru că Juve pierdea, a fost introdus şi a înscris de 3 ori în 4 minute (!!!). Lucrurile s-au complicat în primăvara lui 1976, când a fost scos din lot, datorită refuzului de a face deplasarea la Amsterdam pentru un meci cu Ajax, acuzând probleme medicale. Nu l-a putut salva nimeni, aşa că, din sezonul următor a fost transferat la Inter la schimb cu Bonisegna plus 370 mii lire sterline. Acolo a rămas doi ani, timp în care a cîştigat Cupa Italiei (1978); apoi a trecut la Ascoli, finalul carierei găsindu-l la Lugano.
Mai târziu, într-un interviu în care a vorbit despre plecarea de la Juve, a spus: „Juventus a fost clubul unde m-am simţit cel mai bine şi de aceea voi rămâne fan Juve”. Ca dovadă, a rămas aproape de echipă, devenind realizator la “Italia 7 Gold”, apoi comentator la “Telelombardia” pentru meciurile torinezilor. Acum, trăieşte în Catania, are 64 de ani şi o stea în marea “Constelaţie Juventus”.
[youtube id=”msR2tb9K4Rk” width=”620″ height=”360″]