Sergio Brio

sergio brio 2Orice echipă de fotbal are vedete şi supervedete care creează faze frumoase şi înscriu goluri spectaculoase, ovaţionate de public şi evidenţiate de presă. Dar are şi fotbalişti care aproape nu că sunt remarcaţi de cei avizi de spectacol, ci numai de specialiştii, care se poate spune că îi scot astfel din anonimat. Aceştia sunt “vedetele din umbră” care fac munca cea mai grea în echipă, care aleargă mult, fac pressing continuu, se expun accidentărilor, se sacrifică şi sunt aplaudaţi doar când părăsesc terenul pe… targă.

Juventus este echipa care poate a avut cei mai mulţi astfel de jucători pentru că de fapt aşa s-a putut crea şi menţine celebrul “spirito Juve”. Aşa a fost şi Sergio Brio: un luptător cu alură atletică (1.92m/84 kg), cu un chip ferm şi o privire dârză în teren, de care era aproape imposibil să treacă şi omul şi mingea în acelaşi timp. Peste toate acestea, a fost şi un om modest, loial şi de mare caracter.

S-a născut la 19 august 1956 în Lecce, acolo unde şi-a şi început cariera sportivă la tineret. Antrenorul Attilio Adamo a fost cel care a văzut în el un viitor mare jucător, insuflându-i cultul muncii şi responsabilizându-l. Şi a reusit cu brio. Mult mai târziu, într-un interviu, Sergio spunea: “Mie nu mi-a dat niciodată nimeni nimic; tot ce am obţinut s-a făcut cu muncă şi suferinţă. Am avut mereu încredere în mine, în puterea mea, greutăţile nu m-au doborât niciodată.”

La Juventus, Brio a ajuns în 1975, de  unde, pentru trei sezone a fost trimis în ‘focurile” seriilor C şi B, cu Pistoiese, de unde s-a întors fotbalistul de care avea nevoie Trapattoni. Brio îşi amintea că “la Juventus am găsit o adevărată familie. Nu m-am culcat pe lauri; am fost crescut la şcoala lui Adamo, care nu obosea să-mi repete că pe drumul succesului se merge cu mânecile suflecate.”

Debutul în tricoul bianconero s-a produs la 18 martie 1979, într-un meci contra lui Napoli, câştigat cu 1-0, iar timp de 11 sezoane a rămas o stâncă în apărarea torinezilor, cu care a câştigat tot ce se putea câştiga, atat în Italia (4 titluri de Campion – 1981, 1982, 1984, 1986, 3 Cupe – 1979, 1983, 1990), cât şi în Europa (Cupa Cupelor – 1984, Supercupa Europei – 1984, Liga Campionilor – 1985, Cupa Intercontinentală – 1985 şi Cupa UEFA – 1990). A făcut parte din grupul de cinci fotbalişti de la Juventus care au câştigat toate trofeele continentale. A disputat în total 379 de partide în tricoul alb-negru, marcând 24 de goluri. A făcut parte o scurta perioadă şi din echipa olimpică, dar niciodată din naţionala mare a Italiei.

În 1990, şi-a încheiat cariera de jucător la singurul club al cărui fotbalist profesionist a fost, iar în 1991 şi-a început cariera de antrenor la acelaşi club, ca secund al lui Trapattoni, apoi din 1995 şi-a continuat-o la Cagliari pentru un sezon, încheindu-şi si această activitate la Mons în Belgia, pe care a salvat-o de la retrogradare.

S-a retras din fotbal cu modestie şi demnitate, aşa cum a şi intrat în urmă cu aproape 35 de ani, dar cu sentimentul datoriei împlinite şi cu mândria de a fi apărat culorile unei grandioase echipe. “Toate succesele mele, le-am dedicat celor care au avut încredere în mine, fără  al căror sprijin moral nu aş fi ajuns ceea ce sunt.” Astea au fost cuvintele lui la retragere.

Un Campion, dar şi un mare Caracter pe care Juventus l-a aşezat în rândul Legendelor sale şi i-a aşternut la picioare o stea…

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

2 gânduri despre “Sergio Brio”