Umberto Caligaris

Umberto Caligaris“Banii nu au valoare in fata dragostei pentru un tricou si eu am doua: unul alb-negru si altul albastru”. Acesta a fost raspunsul lui Umberto la oferta Valenciei (echipa italiana din Liga de Nord)…Pe atunci juca la Casale, al carui tricou era negru cu o stea alba in centru si a ramas fidel acestor culori, pana la tragica-i disparitie…

Nascut la 26 iulie 1901 in localitatea Casale, si-a facut debutul in fotbal la numai 18 ani, la echipa cu acelasi nume, intr-un meci Casale-Valencia, scor 3-1. Era 12 octombrie 1919. A ramas la aceasta echipa mica- pentru care a jucat 182 de partide- pana in 1928, cu toate ca intre timp a fost convocat la echipa nationala.

Valoarea dobandita l-a determinat sa schimbe echipa dar nu si culorile, Juventus oferindu-i sansa definitivei consacrari. In scurt timp, a reusit sa, impreuna cu Combi si Rosetta, sa formeze acea formidabila reduta, faimoasa in Italia acelor timpuri, care a fost decisiva in castigarea seriei de 5 titluri consecutive (1931-1935), cunoscuta si sub numele de “cele 5 de aur”. In 1935, la 34 de ani, dupa 178 de meciuri jucate in tricoul lui Juventus si cu o concurenta crescanda din partea tanarului Alfredo Foni, a imbracat tricoul albastru (a treia lui culoare sfanta) al Bresciei de 40 de ori, unde si-a inceput mai apoi carierea de antrenor. A urmat un an (1938-1939) la Modena.

Revenind la cariera lui de fotbalist, a debutat in tricoul albastru al nationalei la 21 de ani (pe cand era jucator la Casale), intr-un meci impotriva Austriei (scor 3-3), la 15 martie 1922. A participat pe urma la Olimpiadele din 1924 si 1928. La cea de-a doua, disputata la Amsterdam, a cucerir medalia de bronz, iar in 1930 a castigat Cupa Europei Centrale.

La 11 februarie 1934, a jucat cel de-al 59-lea meci si totodata ultimul sub culorile reprezentativei, tot impotriva Austriei, aceeasi echipa impotriva careia si-a facut debutul. Totusi, a mai cochetat cu nationala, fiind convocat sa faca parte din lotul Italiei pentru Campionatul Mondial din 1934, cu care a castigat titlul suprem, dar fara sa joace vreo partida. Cu toate acestea, cele 59 de meciuri, dintre care 16 in calitate de capitan, au reprezentat la vremea aceea un record care a rezistat vreme de 37 de ani , depasit fiind in 1971 de catre un alt mare jucator: Giacinto Fachetti.

In 1939, dorul si dragostea de culorile alb-negre, il fac sa revina la Juventus, in calitate de antrenor, pentru a incepe o munca pasionanta. A venit, insa, fatidica zi de 19 octombrie 1940, care nu anunta nimic deosebit in afara de un meci amical intre doua echipe alcatuite din foste glorii. Totul a inceput frumos pana cand la un moment dat Umberto s-a prabusit pe teren; in ciuda eforturilor medicilor, nu s-a mai ridicat…Facuse anevrism.

A murit poate asa cum si-a dorit: pe Stadio Comunale, in tricoul ale carui culorile ii erau atat de dragi: alb si negru, avandu-i langa el pe cei mai buni prieteni, Combi, Rosetta si publicul inmarmurit de cumplita tragedie…Asa si-a incheiat “misiunea” un mare “Gladiator”, cum a fost numit de catre antrenorul nationalei, Vittorio Pozzo, intr-un articol comemorativ. Umberto Caligaris a luptat cu credinta pentru “Tanara (pe atunci) Doamna”.Azi, “Batrana Doamna” nu l-a uitat: i-a daruit o stea pe “cerul” noului templu juventin…

In caz ca nu merge filmuletul, puteti sa-l vedeti aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 gânduri despre “Umberto Caligaris”