Andrea Despre Antonio – Maestro Despre Mister

Pirlo și Conte

Cei care au văzut măcar un meci alături de mine știu că n-am fost nici cel mai mare suporter al lui Antonio Conte și al 3-5-2-ului care m-a ținut treaz noaptea, dar în mod sigur nu m-am bucurat să-l văd plecând. Nu o să-i cânt serenade și nici nu o să-l bag în mormânt pe Max Allegri, e încă prea devreme pentru concluzii.

Ce voi face, însă, este să traduc pe cât pot de bine cuvintele unui mare jucător cu o barbă impresionantă – cuvintele lui Andrea Pirlo despre fenomenul și experiența care a fost Antonio Conte. Aceste cuvinte sunt în cartea lui Andrea, ”Gândesc, deci joc” (2013), pe care o recomand din toată inima. Unii poate vă veți regăsi în ceea ce spune Mozart.

———————————————————————————————————————————————-

Mă consider un om în mod particular norocos: îl cunosc pe Antonio Conte. Am lucrat cu mulți antrenori la viața mea, iar el rămâne cel care m-a surprins cel mai tare. Un scurt discurs, câteva simple cuvinte, de atât a fost nevoie din partea lui ca să-mi câștige respectul și să mă convingă – pe mine și tot Juventus-ul, o planetă pe care am coborât amândoi cam în același timp.

În prima noastră zi de cantonament în munții Bardonecchia, i-a adunat pe toți în sală pentru a se prezenta. Avea deja niște venin pregătit pentru noi, iar altitudinea nici vorbă să-i cauzeze vreo problemă. Cred că așa e treaba cu viperele.

Băieți, am terminat pe 7 în fiecare din ultimele două sezoane. Asta-i o nebunie, o atrocitate absolută. Nu am revenit aici pentru așa ceva. E cazul să încetăm să fim de rahat.

După doar câteva minute, a deslușit tot misterul. Un lucru era clar: se purta precum un urs cu o durere de cap. Cum spunem noi italienii, aveva un diavolo per capello (tr. „avea un drac în loc de păr”, „avea draci pe cap”), iar dacă părul era fals, diavolul era 100% real și făcut dintr-un material imposibil de replicat.  

Fiecare individ de aici a fost slab în ultimele sezoane. Avem nevoie să ne revenim și să devenim din nou Juve. Să întoarcem barca asta roată nu e o rugăminte politicoasă: este un ordin, o obligație morală. Voi nu trebuie să faceți decât un singur lucru, care e destul de simplu: să mă urmați.  

Prima noastră impresie a fost absolut corectă. Când Conte vorbește, cuvintele lui te iau cu asalt. Trec cu forța prin ușile din mintea ta, adesea chiar violent, și se stabilesc undeva adânc în sine. Am pierdut șirul de câte ori am spus „drace, Conte iar a zis ceva la marele fix astăzi.”

Ascultați cu atenție, băieți, pentru că n-am terminat. Băgați la cap că trebuie să revenim la nivelurile de care aparținem, cele inscripționate în istoria acestui club. Ar fi criminal pentru noi să nu terminăm în top trei anul acesta.

Natural, am câștigat primul scudetto chiar anul acela și a fost în întregime meritul lui. Succesul era tot al lui, un triumf al nebuniei care era cu mult peste așteptările tuturor. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel, având exemplul lui în fiecare zi. Conte era posedat, esența lui Juventus în sine ardea adânc în sufletul lui.

Voi toți aveți nevoie de aceeași furie pe care o am și eu. Punct.

Mesajul lui a fost scurt și la obiect, un pic ca o telegramă – cu siguranță cel mai convingător pe care l-am primit eu vreodată. Conte nu e un guru, nici magician, în ciuda faptului că mai scotea din pălărie câte un discurs nebunesc. Faci ce spune sau nu joci. Merge la viteza Conte, iar noi îl urmăm ținând pasul. Era obsedat de fiecare detaliu, îl exploata în avantajul său. Când se uita la tactici, ne obliga să vizionăm material cu orele, explicând iar și iar unde și cum am greșit ceva. Era pur și simplu alergic la erori (poate până la disperare), iar eu mă rog în fiecare zi să nu se găsească vreodată leacul.

Pe terenul de antrenament de la Vinovo câștigam foarte des, pentru simplul fapt că nu jucam împotriva nimănui. De luni până vineri, opoziția nu există. Ne ținea în meciuri de 11 vs. Nimeni, făcându-ne să repetăm aceleași mișcări timp de trei sferturi de oră, până când vedea că încep să meargă iar nouă ni se făcea rău. De-aia câștigăm și 11 vs. 11. Dacă Arrigo Sacchi a fost un geniu, asta ce îl face pe Conte? Mă așteptam să fie bun, dar nu atât de bun. Știam că va fi dur, dedicat, carismatic, dar mulți alți antrenori ar avea de învățat de la el în materie de tehnică și atenție tactică.

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș schimba un singur lucru: n-aș mai fi ales locul de lângă Buffon în vestiar. E exact cel din dreptul ușii și totodată cel mai periculos loc din Torino, mai ales la jumătatea meciului. Chiar și atunci când câștigam, Conte vuia înăuntru și arunca drept în zid (implicit, în micul meu colț) orice-i pica în mână: cel mai des sticle de apă pline. Apă acidulată. Apă foarte acidulată. Cu el totul era o furie. Niciodată nu era fericit – mereu exista un detaliu care nu a ieșit exact cum și-a imaginat. Putea să vadă în avans ce urma să se petreacă în cele 45 de minute rămase. Pierdeam cu Milan la un moment dat, iar asta pentru el nu avea sens:

Pierdem cu ei! Cu ei! Nu înțeleg de ce nu-i batem! Nici măcar nu sunt în stare să joace!”

La final de meci, era cu totul altă poveste: dispărea cu totul. Foarte rar mai venea să schimbe două vorbe, dar numai dacă eram învingători. Cel mai rău era noaptea, când era singur cu gândurile lui. Bea tot felul de prostii ca să-i ajute somnul, de parcă efectiv ar fi jucat pe teren. Era exact la fel și când era jucător. Se chinuie să adoarmă și ia totul la bani mărunți în repetate rânduri. E un chin interior fără început sau sfârșit, un fel de cântec care se repetă în care nu poți distinge prima strofă de ultima, doar refrenul. E complet implicat în slujba lui, ceea ce îi și oferă satisfacție. N-am înțeles niciodată dacă e antrenorul sau fanul care își ocupă locul pe bancă, dar cu siguranță e cineva care face o diferență.

A reușit să se facă auzit și în timpul scandalului Calcioscommesse. Puteai să-ți dai seama că simțea toată neplăcerea miercurea, sâmbăta și duminica – acelea sunt cele mai importante zile pentru echipă iar el nu avea voie să ne fie alături. Îl înnebunea că nu putea să bage capul în vestiar (să zicem doar că a ajuns acolo din greșeală de câteva ori). Absența lui era evidentă la pauză, însă Angelo Alessio și Massimo Carrerra făceau pur și simplu ce le spunea. Nu aveau nici multă libertate în interviurile de după meci: Conte le dădea ideile și cuvintele, iar ei doar le dădeau o față.

Nu l-am văzut nici măcar o dată să plângă sau să fie supărat în toată perioada aceea. Chiar înainte de sentință, noi eram în cantonament în China iar tensiunea era clară pe fața lui. Toată ziua stătea la telefon cu avocații. Niciodată n-a intrat în detalii cu noi, jucătorii; era foarte iscusit în a separa problemele sale de noi și a face să pară că nimic nu se schimbase.

O singură dată, chiar înainte ca bomba să se declanșeze, a cerut ajutorul liderilor. Eram și eu acolo cu Buffon, Giorgio Chiellini și Claudio Marchisio.

Băieți, e un moment dificil. Trebuie să-mi dați o mână de ajutor, mai mult acum decât oricând. Dați tot ce aveți la antrenament și la meciuri când eu nu sunt acolo, să fiți voi cei care îi țineți pe băieți atenți și în formă. Nu leneviți. Nu lăsați tot ce am construit să se ducă naibii într-o suflare.

———————————————————————————————————————————————-

Nu cred că există cineva care l-ar putea descrie cu atât de multă acuratețe pe actualul selecționer FIGC, cu bune și cu rele. Antonio a luat un loc lângă Alessandro Del Piero pe banca legendelor care au fost, mai mult sau mai puțin, izgonite de către o conducere ce nu a găsit un echilibru între eficiență și recunoștință. Grazie, Mister! Ne vedem la Euro!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

8 gânduri despre “Andrea Despre Antonio – Maestro Despre Mister”