Revine in actualitate vechea dilema juventina. Cine imbraca „purpura imperiala” a numarului 10? Suporterii freamata la conotatia istorica, sponsorii la cea de marketing. Cata greutate poate aseza o simpla inscriptie arabica pe umerii purtatorului! Chestiune de fler, tipologie, responsabilitate si atitudine. Nu e primul an in care se intampla asta. „10” rasuna si astazi in urechile zebrelor ca o melodioasa poezie a dialectului venet. Mai mult veneta si mult mai putin franceza. Da, a fost candva si franceza, va mai amintiti? Timpul brazdeaza uneori cu cicatrici grele pielea vechilor eroi, iar viciile maturitatii umbresc deseori seninatatea junelui model. Da, „10” are o semnificatie aparte la Juventus! Nu e loc de platitudine. Reprezinta un trofeu in sine, armura eleganta a nobletei. Nu e doar un „10” oarecare, e un „10” al Batranei Doamne.
Si totusi uneori solutia nu a fost nobletea, iar eleganta a ramas un concept de salon, unul sofisticat excesiv. Stim ca nu esti un aristocrat, dar noi te vrem. Asa a sunat chemarea. Iti conferim blazonul nostru cel mai de pret, poarta-ne pe aripile tale! Iar „Apasul” a primit invitatia la lupta. Si-a asumat acel „10” atat de temut si asta nu a surprins pe nimeni. A fost un razboinic intreaga sa cariera. Mai intai a cucerit „La Bombonera„, apoi favelele pasionale, tribunele intesate de pe „Upton Park” si finalmente intreg Manchesterul, indiferent de culorile sale. Venise randul Piemontului sa il aclame pe „Carlitos„. Si ce sarbatoare a fost!
Niciodata nu a avut Juventus o „seconda punta” care sa imbine atat de surprinzator tehnica cu vigoarea contactului fizic. In cursele lui nebunesti a parut deseori un rugbist imposibil de placat in drumul catre buturi. Si marca des, foarte des. Cu un adversar in marcaj, cu doi, sutand naprasnic sau strecurand siret balonul, cu o lovitura de cap sau o lovitura libera. Parea realmente un apas pornit intr-o vanatoare initiatica. Nimic ezoteric, nimic pompos, doar un luptator care nu si-a renegat niciodata originea umila. Aceeasi origine care i-a ascutit simturile, i-a intarit muschii si solidificat bravul caracter. Sacrificiul a insemnat o meserie in sine, o declaratie feroce a confruntarii dincolo de limite.
Primul care cobora intre linii pentru a culege balonul si a inspira manevra, primul la finalizare in fata portii si tot el primul la recuperare. Oare cate tacklinguri fulgeratoare au frant din fasa elanul aparatorilor adversi? Odata mingea pierduta urma recuperarea, iar Carlitos se substituia de bunavoie celui mai umil inchizator. Asta era „Apasul„. Unul care sfida agonismul fara barbaria „scalpului”. Tevez reprezinta „un ordin cavaleresc aparte”. Unul fara trese sau mansete. Unul innobilat de victorii si calitatea de lider, un barbar fabulos care nu a varsat niciodata decat sangele sau. Si doar in folosul echipei. Un „10” mai inspirational decat orice discurs de film. El se limita la fapte, vorbele nu i-au placut niciodata! Poetii si-au etalat arta pe hartie, el o face doar pe iarba. Nelimitat de dictatura odioasa a papirusului, Carlitos a fascinant ochii fara a stimula imaginatia. Totul se petrecea sub privirea ta, ce nevoie aveai de imaginatie? El a transmis mesajul sau de lupta in cel mai direct mod cu putinta. Si cat l-am iubit!
A fost „10”-le care a personificat poate cel mai bine „grinta” bianconera in compartimentul ofensiv. Dintre muritori pe el l-am iubit cel mai tare. Nu ne atingem de zei, sa ne intelegem, ei isi traiesc legenda in Olimp. Care ei? E unul singur de fapt, unul singur de neajuns! Dar apoi revenim cu picioarele pe pamant. Acolo unde Carlitos ne zambeste. Si el ne-a iubit si inca o face. De acolo de pe „Bombonera„, slabiciunea sa regretabila. Doar 2 ani in bianconero au reprezentat o fabuloasa istorie de succes. Una care se putea incheia sublim, dar a avut acea amara finalitate.
Ce a contat cel mai mult insa a fost mostenirea lasata. Nu atat conationalilor ce nu-i pot duplica spiritul, cat juventinitatii in intreaga sa complexitate. Acel concept de razboi total ca unic mod de a invinge. Acea carisma a persoanlitatii si nu a fizicului atractiv. Acel tricou vandabil prin sudoare, nu prin aroganta renumelui ori sonoritatea provenientei. Acel firesc al dimensiunii umane in elementul sau pur. Acea celebrare spontana alaturi de familie, prietenii copilariei (aceiasi oameni ai vicisitudinilor), coechipieri. Un gratar, o poza cu o vestimentatie lejera, un suras lipsit de falsitate. Iar pe teren un reper de profesionalism, calitate si implicare. Acesta este „10-le” meu! Si ultimul purtator meritoriu al acestui numar magic. Unul care a ales sa desavarseasca forma deplina a valorii sale la Juventus, nu unul care vede aceasta echipa ca pe o trambulina de lansare. Numarul 10 este „zeul intangibil din Conegliano„, este „muritorul sublim” Carlos Tevez si numai caractere de gen se pot indentifica in absolut cu simbolisitca in discutie. Sa luam aminte! Pentru ca marketingul are beneficiile sale, dar un nou „10” temporar si amagitor nu rezolva nimic. Nu face altceva decat sa evoce NOSTALGIA adevaratelor valori. Del Piero e etern si intangibil, Tevez intens si inspirational. Decat un „10” care se va indeparta ca o himera la prima sirena multimilionara, MAI BINE NICIUN 10! Da, imi este un dor teribil, MI-E DOR DE „10-le” meu…MI-E DOR DE CARLITOS!
FORZA JUVENTUS!
