Pentru o echipa este intotdeauna meciul cel mai important al sezonului, ratiunea de a exista si ambitia suprema. Cealalta echipa este Juventus. Cealalta echipa este cea care rivalizeaza doar cu sine si propriile limite. Cealalta echipa doreste cele 3 puncte si atat. Cealalta echipa joaca pentru victorie, blazon si recorduri. Cealalta echipa isi pastreaza luciditatea, dozeaza efortul si calculeaza necesarul in vederea victoriei finale.
Imi amintesc ca si cum s-ar fi petrecut ieri. Era un meci dintr-o Serie A mult mai galonata. Era sezonul 2002-2003. Juventus disputa pe vesnic incetosatul Delle Alpi meciul cu Lazio. Privesc partida relaxat in compania a doi amici, unul lazial, celalalt fan viola (da, Serie A era la moda). 15 Decembrie 2002! In primul unsprezece al lui Juventus sunt titulari Pavel Nedved si Marcelo Salas. Amicul lazial striga furios cerand razbunare. Nu se iarta „tradarea” celor doi. In afara Romei doar Juventus e un rival de moarte pentru el. E supramotivat si dornic de revansa, imi aminteste de „Collina Scudetto” cu doi ani in urma, promite razboi si mii de suplicii interminabile. „Florentinul” il sustine cu draga inima si apartamentul devine camp de lupta. Nu urma sa existe prizonieri!
Catre finalul primei reprize lazialul este servit: GOL NEDVED! Furia si frustrarea ating cote alarmante. Ii recomand un calmant de ultima generatie. Ma refuza deloc politicos. Nu trece mai mult de un minut de la lejera mea exultanta si amicul este in delir: GOL STEFANO FIORE! Un sut superb de la marginea careului il invinge pe Buffon si lazialul da drumul la fiesta. Fiesta care continua si mai exaltant in a doua repriza cand Fiore revine cu un nou sut de generic si face 2-1 pentru Lazio. Incredibil! Lazio aproape de a da lovitura pe magicul Delle Alpi. Juventus are o reactie de orgoliu si ataca furibund, dar nu reuseste revenirea. Se termina cu victoria lazialilor si delirul incepe. Amicul ridica mainile catre cer, multumeste tuturor zeitatilor venerate vreodata pe Terra, executa un dans tribal coregrafiat ad-hoc, canta un imn improvizat, topaie, stropeste cu bere in jur. Imi arata doua degete (cate unul pentru fiecare gol), isi loveste mandru cu pumnul inima de lazial, ingenuncheaza si saruta covorul (paradoxal alb-negru). Apoi, dupa 5 minute de circ regal, se potoleste brusc, ia loc pe fotoliu, isi mai toarna un pahar de bere si priveste in gol. Amicul viola, care participase si el la fiesta, il priveste nelamurit: ” Ce ai, frate, te-a lovit brusc melancolia? Ai o expresie de zici ca tocmai ai luat 5! De ce nu te mai bucuri”? Lazialul il priveste usor resemnat, se uita si la mine cu subinteles si da drumul durerii din pieptu-i frematand: ” Pai m-am bucurat, n-ai vazut? Cat sa ma mai bucur? Ce, parca nu stim la finalul campionatului cine o sa fie acolo sus? Am savurat si eu momentul, cu asta am sa raman”. Cel mai intelept lazial pe care l-am intalnit vreodata! Evident, la final Juventus era campioana.
Suporterii viola nu sunt nici macar amuzant-realisti precum personajul de mai sus. Traiesc o singura confruntare pe an, isi doresc o singura victorie, urasc un singur adversar. Sunt mai mult demni de compasiune decat de vrajmasie. Sunt copiii bastarzi ai unui palmares cu doar doua campionate (ultimul castigat in 1969) si victime perpetue ale invidiei si disperarii. Ei sarbatoresc 39 de morti cazuti la Heysel, noi sarbatorim 34 Scudetti, ASTA ESTE DIFERENTA! Ei au manufacturat o rivalitate oarba si neimpartasita pentru a-si justifica amara existenta, ei s-au imaginat adversari, ei singuri si-au acordat titluri de glorie nerecunoscute de nimeni. Iar ca ei sunt multi in Italia! Fie ca vorbim de biata Fiorentina (AC Firenze dupa faliment si retrogradare), fie ca privim catre sudul inversunat, fie ca privim in nordul „mai civilizat” intalnim aceeasi atitudine obtuza. Ei traiesc pentru a fi impotriva noastra, noi pentru a ne imbunatati palmaresul. Ei inscriptioneaza tricouri dupa un fulminant, dar amagitor 4-2, noi continuam marsul catre un nou Scudetto. Pentru ca intr-o cursa nu trebuie sa iti invingi doar rivalul plasmuit de ambitia ta, ci pe toti ceilalti competitori. Constanta trebuie sa fie cuvantul de ordine, profesionalismul si coerenta sa reprezinte cele doua coordonate ale religiei triumfului. Fara ele savurezi himera o clipa si ulterior te prabusesti in tortura propriei conditii. Aceea de vesnic perdant. „Juventus fura, am avut ghinion, daca mingea nu lovea bara…”, iata cateva evadari in absurdul neputintei. Apoi pierzi cu Udinese, cu Bologna poate, egal cu un Chievo oarecare etc. Si de vina este Juventus. Da, intr-adevar, noi suntem de vina! Pentru ca traiti doar pentru a va ridica la nivelul nostru intr-un singur meci, nu intr-o competitie. Pentru ca fortati si irositi putinele resurse intr-o confruntare ce nu aduce decat 3 puncte. 3 puncte si atat! Iar cand le pierdeti si pe acelea ce va mai ramane? Poate doar o tardiva si ascunsa admiratie pentru semizeul Buffon, cel care a ales Juventus pentru ca AICI SE CASTIGA! Pentru ca aici se joaca pentru cele 3 puncte. Doar pentru cele 3 puncte! Si asta meci de meci, pana la un nou trofeu.
Aseara primesc un telefon de la „amicul viola”. Acum nu mai este viola, i-a trecut. M-a provocat ani de-a randul ulterior cu „noua sa cucerire”, Real Madrid, nu i-a mers bine nici de data asta, „cosmarul bianconero” l-a urmat. Ultima data cand am vorbit era fan Chelsea, ii plac transferurile spectacol si de Madrid s-a plictisit. „Ce faci? Ai vazut meciul? Iar mi-ati furat fosta echipa, era gol valabil la Bernardeschi„! Evident uita de penaltyul inexistent la Kalinic. „Iti mai amintesti de tipul ala lazial alaturi de care am vazut meciul acum multi ani la mine? Oare ce an era”? Sigur ca imi aminteam, nu il mai vazusem de atunci. „A plecat din tara, e in Canada acum, eu am mai pastrat legatura cu el. Mi-a cerut numarul tau de telefon, i-l dau”? „Sigur londonezule, era suporter patimas, stii ca imi plac oamenii astia”! „Ah, pai nu mai tin cu Chelsea, n-ai vazut ce sezon au facut, doar Conte al vostru sa ii mai scape. Acum imi place PSG, pacat ca nu am trecut de City”. Mda, londonezul devenise parizian, reteta probabil aceeasi. Asta inseamna sa fii cosmopolit!
Dupa o jumatate de ora primesc un mesaj destul de lung. „Salut! Dan sunt, lazialul. Ma mai tii minte? Bai, voi sunteti nebuni? Cum sa faceti asa ceva? Din 25 de meciuri 24 castigate! Sunteti normali? Nici chiar eu nu mai credeam ca puteti intoarce campionatul asta. E clar, UNELE LUCRURI NU SE SCHIMBA NICIODATA, JUVENTUS E NASCUTA CAMPIOANA! Ba da, ceva s-a schimbat, nu mi-a mai ramas nici macar satisfactia meciului direct! SI VA MIRATI DE CE VA URASTE LUMEA”! Macar el a ramas lazial. Si sportiv! RESPECT!
FORZA JUVENTUS!
P.S. Salutam si primul cartonas galben al lui Rugani. Bine ai venit printre cei mari, tinere! La Juventus insa e loc si de mai bine. Curaj, asta inseamna sa fii juventin. Montero stie!
