CEL DE-AL DOISPREZECELEA

Juventus FC - Serie A

Cel de-al doisprezecelea,asa e numit,cel de-al doisprezecelea razboinic,in fotbal i se zice jucator,dar tot cu numarul doisprezece si cum e si firesc o sa vorbesc despre cel ce are calitate ,despre cel ce conteaza,si mai putin despre cel ce se pretinde a fi demn de acest numar.El ia nastere si se dezvolta din pasiune pura,EU-L sau ii confirma si il asigura ca sentimentele si energia pe care el le poate darui ajung la destinatarul unic,singurul care merita si se merita reciproc.

Este vorba despre o echipa de fotbal si suporterul ei,o altfel de poveste de iubire,o altfel de relatie,de trairi,de satisfactii,de frustrari si de emotiiin general.Vor fi mereu cei ce nu vor intelege,vor ridiculiza,desi nu inteleg,chiar daca logica spune ca nu poti emite opinii devreme ce nu intelegi un fenomen,si se vor mira afisand o superioritate de carton ieftin,atunci cand starea emotionala a celui de-al doisprezecelea se va schimba radical in functie de rezultatul unui meci al echipei lui si in general de tot ceea ce i se intampla echipei in care crede.Nu stiu daca se poate discuta mult pe tema celor neinfectati cu virusul microbistului,cert e ca facem parte din lumi paralele care se intersecteaza paradoxal insa doar fizic,si de aceea reprezentantii ambelor lumi sunt obligati sa admita ca apartin uneia dintre ele si ca n-o pot concepe pe cealalta,si atat…asa ar fi normal,restul e hazard,aberatie.

Microbistul este un individ constient de magnitudinea bolii sale si de faptul ca nicioadata nu se va inventa un tratament pentru ea.El este cel ce isi roade unghiile cu fruntea incretita,cel ce amuteste,aplauda,injura,canta,scandeaza,inlemneste,plange,ameninta,se prabuseste,sare,urla,se lamenteaza,se roaga…traieste,in timpul unui meci.El nu vede aproape niciodata o partida de fotbal indiferent,pentru ca si in cazul in care echipa sa nu e implicata direct,meciul si implicit rezultatul au conotatii vaste.

Dragostea pentru o echipa de fotbal nu poate fi asemanata cu nimic,nu pentru a-i da o aura aparte ci pentru ca pur si simplu e un fapt.Totusi dintre toate sentimentele pe care le poate nutri un om,ce e viu din toate punctele de vedere ,nu doar biologic ca si raport si similitudini,dragostea pentru echipa ta,seamana,pastrand proportiile si barierele psihologice cu dragostea unui parinte pentru copil.Nu pentru sot,sotie,partener,parinti ,ego,ci pentru copil.

Vorbesc de similitudine pe emisie-receptie de sentiment,nu despre faptul ca iti iubesti echipa,ca pe propriul copil desi sunt sigur ca ati vazut si clasificari/raportari ale iubirii prin lozinci de genul:”Mama te iubesc dar nu ca pe Otelul!”.Imi imaginez ca nu.As putea fabula pe subiect dar avem treburi mai importante.Spuneam mai demult ca o echipa fara suporteri e ca un copil orfan,fara incredere,fara sprijin,protectie,fara dragostea unica pe care o poate ravni orice entitate.Sunt multe echipe fara suporteri sau cu suporteri nedemni de titulatura.Nu exista o serie de conditii de indeplinit pentru a fi un suporter in adevaratul sens al cuvantului,e vorba de principii solide la baza acestei relatii unice dintre echipa si cel de-al doisprezecelea ei echipier.Procesul este cat se poate de simplu,traiesti cu adevarat,reactionezi cu adevarat.

Cand Juve a fost retrogradata,o parte dintre juventinii iesiti pe strazi in acele manifestatii ale poporului alb-negru,nu stiau exact ce se intampla cu echipa lor si de ce?Stiau doar ca Juventusul e lovit si le era indeajuns,asemeni unor parinti protectori,intai apara,apoi se informeaza,indiferent ce si cum,e un instinct natural,nu mereu moral,nu mereu rational,dar plin de egoismul iubirii.

Cand Juve castiga un trofeu,traversezi rapid etapa de extaz,cocktailul fericirii cu adrenalina si surescitarea aferente,ramai cu implinirea ,cea mai pregnanta nuanta a memoriei vii a fericirii traite,dar mandria pe care o simti se aseamana dubios de mult cu mandria pe care o ai la o realizare,un succes al copilului tau.

FIERO DI ESSERE JUVENTINO.Ca si de copil nu te dezminti,nu-l abandonezi,nu-l iubesti mai putin sau mai mult,nu te afisezi doar la reusite ci mai ales la infrangeri.

O alta stare similara o are cel de-al doisprezecelea cand jocul echipei favorite nu merge si el se minte ca va fi bine si aplauda scandand frenetic la orice sut telefonat si orice tentativa modesta a alor lui,ca si atunci cand copilul incearca,nu-i iese nici pe departe,dar parintele ii e mereu in spate,impingandu-l cu energia lui pe drumul ce crede ca-i cel bun.

Noi fanii unei echipe,suntem doar o parte din ceea ce inseamna o societate puternica,suntem responsabili cu protectia echipei,a blazonului 24 din 24,cu pastrarea identitatii,cu sustinerea neconditionata cu prezenta si cu victoria in meciul ce se joaca in tribune si in peluze.Juventus a castigat supercupa Italiei in fata lui Lazio inainte de a incepe meciul din teren,imi rasuna si acum in timpane:“IN CASA GIOCHIAMO NOI!”.

Aceste momente te fac sa traiesti intens si se salveaza undeva intr-un compartiment privilegiat al creierului de unde pot fi accesate cu usurinta.Stadiul de entuziasm e depasit cu mult,ar trebui inventat un termen pentru acel momnet cand porii pielii devin vizibili,cand inima bate cu totul altfel,pana gasim unul corect si meritoriu,am sa-i spun JUVENTINITATE.

Juventus a fost plimbata virtual prin Asia,ca apoi sa fie obligata sa joace in deplasare o finala de supercupa,pe care conform regulamentelor ar fi trebuit s-o joace acasa,dar cel de-al doisprezecelea a reactionat,si i-a facut pe ceilalti unsprezece sa se simta acasa in deplasare,cum numai el poate s-o faca.E ca si cum te-ai duce in sufrageria cuiva(unii ii spun living dar eu sunt mai demodat) si ai scanda:”Eu sunt acasa!”

Asta mi-aduce aminte de niste povesti reale si mai vechi,de prin 1988 de la meciul de cupa UEFA Otelul-Juventus,cand o parte a galeriei lui Juve din Curva Sud isi faceau simtita prezenta pe stadion,mai exact se prezentau:“Noi siamo la Curva Sud!” si unul dintre “dirijorii” galeriei Otelului,i-a oprit pe ai sai,fascinat de coregrafia si mai ales prestanta unui grup nu foarte mare de juventini,spunand:”Ia taceti,ma,s-auzim!”

A devenit un cliseu ca suporterul se numeste astfel tocmai pentru ca este si ar trebui sa fie un suport al echipei mai ales cand acaesta nu se afla in deplinatatea fortelor.In realitate exista frustrari de nedepasit,nemultumiri,ca intre parinte si copil,sunt momente cand suporterul ia o pauza sau mai multe pauze,si are impresia ca a trecut la stadiul de suporter fara frecventa sau suporter nepracticant.Motivele sunt multe,echipa nu merge,nu transfera pe cine ar vrea,nu joaca cine trebuie,nu sunt destui bani,n-are stadion ultimul racnet,are incompetenti la conducere etc.In aceeasi realitate insa,nu exista suporter fara frecventa,nu exista suporter in pauza,exista doar suporter si simpatizant.Asa ca trebuie sa alegi din timp si doar o singura data din ce categorie faci parte,pentru ca sa fi cel de-al doisprezecelea nu e un favor pe care-l faci cuiva,este o onoare,una dintre cele mai mari.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 gânduri despre “CEL DE-AL DOISPREZECELEA”