Stefano Tacconi

 

stefano_tacconi_juventus_getty

http://www.youtube.com/watch?v=5eZrpfBJ-T0

 Povestea lui Stefano Tacconi este unică, aproape un basm, totul devine vrajă agăţată de firul subţire al unui vis devenit realitate în care un copil fragil devine prinţ”, spunea ziaristul Angel Caroll. Aşa a început odiseea, la 13 mai 1957 la Perugia, când în modesta familie Tacconi, Arsenio şi Ioanina, ambii muncitori într-o ţesătorie, a venit pe lume micuţul Stefano. Pentru că nu au avut bani şi pentru ursitoare, nimeni nu s-a gândit prea mult la viitorul lui, care avea să fie unul extraordinar. Anii copilăriei n-au arătat prea grozav: şcoală din obligaţie, fotbal din plăcere şi cât cuprinde. A debutat oficial  în 1972, la tineretul lui Voluntas Spoleto ca portar, apoi în 1975 la Primavera lui Inter. Din 1976 şi până în 1983 a început un pelerinaj prin ligile inferioare (V. Spoleto, Pro Patria, Livorno, Sambenedettese, Avelino) în căutarea consacrării şi gloriei. Fire rebelă şi nonconformista, de un curaj nebun dar şi ascuţit la limbă, băiatul cu ochi albaştri n-a stat mult pe gânduri când Juventus i-a făcut propunerea. Era 1983, când “legenda” bianconero, Dino Zoff, se retrăgea…Toată lumea fotbalistică era sceptică: Tacconi după Zoff? O glumă buna… Doar 2 oameni ştiau altceva: tocmai Zoff şi Trapattoni; iar al treilea, Tacconi, a spus DA. Şi a mai spus ceva: “Am venit la Juventus ştiind că dacă dau greş mi se va închide o uşă de aur” Ei bine, această uşă a rămas deschisă nu mai puţin de 10 sezoane; cu o singură excepţie, în 1984- 1985. După un sezon precedent, cel de debut, senzaţional, în care a cucerit “Il Scudetto” şi Cupa Cupelor, a urmat un altul dezamăgitor, dar tumultos: două partide dezastroase, dintre care una contra lui Inter pierdută cu 4-0, a fost trimis pe banca de rezerve, fiind înlocuit cu Bodini (un fel de Storari din zilele noastre). Tacconi a protestat vehement, lucru nemaîntâlnit la Juventus, iar presa atât a aşteptat: “Tacconi sfidează pe Juventus”, “Tacconi a deschis focul”, Polemică răsunătoare la Juventus” iată doar câteva din titlurile ziarelor vremii. Dar încet-încet, lucrurile s-au liniştit, Juventus a terminat pe 6, iar ziua finalei Ligii Campionilor se apropia. Trapattoni nu putea risca cu Bodini in poartă, aşa că Tacconi “l-a şimtit” şi i-a spus: “Domnule, eu sunt gata, este şansa vieţii mele”. Şi s-a tinut de cuvânt: În iadul de pe stadionul Heysel (unde au murit 39 de fani italieni), Stefano face un meci mare şi împreună cu Platini, aduce  pentru prima dată la Torino cel mai prestigios trofeu european, stropit cu sânge, din păcate, şi cu sudoare unor jucători legendari…

Câteva luni mai târziu, cu ocazia Cupei Intercontinentale disputată la Tokyo, contra lui Argentinos Juniors, Tacconi a făcut meciul vieţii, lansând dilema celebrităţii: el sau Zoff?, sau Combi? sau Peruzzi? sau… sau…

Istoria acestei finale este una fascinantă: după un drum obositor, Juventus a ajuns la Tokyo cu 7 zile înainte de ziua finalei şi, culmea, a fost cazată în acelaşi hotel cu argentinienii, ceea ce a sporit tensiunea în rândul torinezilor. Într-un spumos interviu cu un ziarist, Taconni spunea mai târziu: “Tensiunea creştea văzând cu ochii; am rezistat până în ziua a cincea”. “Apoi?” “Am fugit să caut o gheişă”. “Ai găsit-o?”. “Da, şi după aceea a fost mult mai bine”…”Şi nimeni nu a observat nimic?”. “Nu, sau cel puţin nimeni nu mi-a spus nimic”…

“Tratamentul” a fost benefic, Tacconi, total dezinhibat, a fost eroul meciului, aducând un nou trofeu la Torino. A fost o finală nebună: argentinienii au condus de două ori, italienii egalând prin Platini şi Laudrup, ultima dată cu 7 minute înainte de final. S-a ajuns la loviturile de departajare, moment în care a intrat în scenă Tacconi, care a apărat de două ori din patru, Juventus ratând o dată prin Laudrup; era 3-2 pentru Juve, dar Stefano deja se bucura, cu toate că Platini încă nu decisese finalul.  Dar a făcut-o, cu calm şi cinism, ca un mare star, în uralele unui stadion alb-negru. “Parcă eram la Torino”, îşi amintea Tacconi.

http://www.youtube.com/watch?v=rkrOfjBHpUg

Sosirea sa la Juventus în 1983, a coincis cu începutul celei mai faste perioade din istoria clubului, “trapattoniada” cum au numit-o mulţi. În 10 ani, Juventus şi Tacconi, au câştigat tot: Campioni ai Italiei (1984, 1986), Cupa Italiei (1990), apoi Cupa Cupelor şi Supercupa Europei (ambele 1984), Liga Campionilor şi Cupa Intercontinentală (ambele 1985), iar, din 1990, odată cu obţinerea şi a Cupei UEFA ,Tacconi devenea primul portar din lume care a câştigat toate trofeele europene şi mondiale la nivel de club, după ce în 1985, Juventus devenise prima echipă din lume câştigatoare ale aceloraşi trofee!!!

La naţionala Italiei, pentru care a evoluat iîntre 1987-1991, nu a avut acelaşi noroc, fiind mereu în umbra altor 2 mari portari italieni: Galli şi Zenga, aşa că a reuşit doar 7 partide cu două goluri primite şi Medalia de Bronz la CM 1990 din Italia.

În 1992, după 254 de partide disputate în tricoul bianconero, “portarul cu fizic anglo-saxon şi caracter de muschetar din romanele lui Dumas”, cum a fost caracterizat de un ziarist, a predat ştafeta unei alte legende juventine. Angelo Peruzzi, şi s-a mutat pentru ultimii 2 ani ai carierei la Genoa.

După retragerea din fotbal a încercat fără succes să intre în politică, în schimb a reuşit în… cinematografie, contribuind la realizarea a două filme: unul autobiografic, Ho parato la luna (1989) https://www.youtube.com/watch?v=E723fA1sP9k şi altul, Amore, bugie e calcetto (2008)https://www.youtube.com/watch?v=H5AHqkhSppE În televiziune, a participat la mai multe emisiuni şi a fost comentator sportiv.

S-a căsătorit cu Laura Hope după o “încălzire” de 20 de ani, având 4 copii: Andreea, Virginia, Alberto şi Vittoria. Dar mai are  şi o diplomă de bucătar, activitate cu care a cochetat în tinereţe:

http://www.youtube.com/watch?v=AoS_pCwp4Jk

La 30 septembrie 1991, Preşedintele Republici i-a atribuit titlul de Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italiene. Îsnă Tacconi visa la mai mult…

Sunt singurul portar din lume care a câştigat tot ce se putea şi astept să-mi văd numele pe “Aleea Celebrităţilor” din Monte Carlo”… Şi aşteptarea i-a fost în cele din urmă răsplătită, numele lui strălucind, dar nu la Monte Carlo ci la Torino şi nu pe Aleea Celebrităţilor ci în Galeria Stelelor de pe Juventus Stadium…

GRAZIE STEFANO…

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Un gând despre “Stefano Tacconi”